Masurile legislative ale Romaniei de aderare în NATO

Începând din 1990, integrarea euroatlantică a reprezentat un obiectiv constant al politicii externe române, obiectiv sustinut timp de peste un deceniu de un amplu proces de reforme poltice, economice, sociale şi militare. În toată aceatsă perioadă, eforturile de aderare a României la NATO s-au desfăşurat în mod unitar sub coordonarea Comitetului Naţional pentru Integrarea României în NATO şi pe baza unui Program Naţional .   Cum era şi firesc, Programul Naţional al României pentru aderarea la NATO a avut ca obiectiv central reformarea sistemului militar, compatibilizarea acestuia cu stadardele NATO. Proces complex, cu mari implicaţii economico-financiare, structurale şi sociale, reforma sistemuluimiliatr nu se putea realiza fără o ”susţinere” legislativă corespunzătoare, fapt cea impus ca Programul de îndeplinire a reformelşor să aibă ca parte componentă un capitol important referiror la legislaţie.   Obiectivele proceslui de amendare a legislaţiei au fost, în principal;

a)                  analizarea compatibilităţii cadrului constituţional naţional cu cerinţele  Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington la 4 aprilie 1949;

b)                  eliminarea oricăror impedimente legale, care ar fi putut obstrucţiona îndeplinirea angajamentelor asumate  în cadrul Alianţei (desfăşurarea rapidă de trupe

peste graniţele ţării, intrarea  trupelor aliate pe teritoriul naţional în sc opurile prevăzute de tratate, cooperarea eficientă între forţele armate pe timpul misiunilor, apărarea comună a spaţiului aerian NATO etc.);

c)                  reorganizarea , restructurarea şi retehnologizarea forţelor armate;

d)                 redefinirea şi reorganizarea sistemului pentru pregătirea populaţiei  economiei şi teritoriul pentru apărare;

e)                  armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul NATO.

Pentru aderarea României în NATO , s-a creat un colectiv de lucru format din specialişti ai Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Justiţiei şi Ministerului Apărării Naţionale  care a analizat compatibilitatea dispoziţiilor Constituţiei României din 1991 cu prevedrile art.5 din Tratatul de la Washington, care se referă la acordul părţilor de a considera un atac armat împotriva unuia dintre acestea ca fiind un atac împăotriva tuturor statelor membre, şi care le îndreptăţeşte , ca urmare , să-şi exercite orice măsuri  sunt considerate necesare, inclusiv  folosirea armatei.  Deşi principala cauză a studiului a fost că dispoziţiile  constituţionale sunt compatibile cu aqcuis-ul NATO, în contextrul revizuirii legii fundamentale, specialişti din colectivul de lucru au propus factorilor de decizie  politică amendarea Constituţiei  sub două aspecte:

a) consacrarea constituţională a aderării României la NATO şi

b) asigurarea unui temei constituţional modoficărilor viitoare din legislaţia privind apărarea naţională.  Prima propunere se regăseşte in dispoziţiile art.149 dun Constituţia României , republicată , care prevede: „ Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord se face  prin lege  adoptată în şedinţă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu majoritate de două treimi  din numărul deputaţilor şi senatorilor”. Acest text a constituit temeiul adoptării  Legii nr.22/2004 pentru aderarea României la Tratatul Atalnticului de Nord, semnat la Washington la 4 aprilie 1949.      Constituţia României nu cuprinde un articol general prin care să se  poată efectua un transfer de competenţe sau atribuţii specifice suveranităţii statale în favoarea unor organizaţii internaţionale (precum art. 24 din Constituţie Germaniei sau art. 93 şi 94 din Constituţia Spaniei) sau prin care să fie posibilă ratificarea unor tratate internaţionale de natură politică (precum art. 80 din Constituţia Italiei). Constituantul român a preferat procedeul nominalizării directe a organizaţiei internaţionale vizate, pentru aderarea la care a prevăzut proceduri originale, grupate în cadrul unui titlu special al Legi fundamentale).
Procedura aderării. Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord este însă fundamental diferită de aderarea la UE, prin natura şi specificul organizaţiei internaţionale vizate în acest caz şi prin obiectivele diferite pe care le urmăreşte statul român în cele două situaţii. Totuşi, puterea constituantă derivată a prevăzut acelaşi tip de procedură particulară de aderare ca şi pentru Uniunea Europeană, adică adoptarea unei legi sui generis de ratificare a unui tratat internaţional, în şedinţa comună a Parlamentului, cu o majoritate de 2/3 din numărul total al senatorilor şi deputaţilor, deşi participarea la Tratatul Atlanticului de Nord corespunde unui alt tip de prioritate a politicii statale, anume aceea de asigurare a securităţii şi de creştere a capacităţii sale de apărare. Trebuie menţionat aici şi faptul că, aşa cum prealabil integrării în UE există o perioadă de armonizare a legislaţiei naţionale cu cea comunitară, prin „Parteneriatul pentru pace" semnat anterior aderării la NATO s-au asigurat condiţiile necesare îndeplinirii acestui obiectiv.

Proiectul de modificare a Constituţiei prevede că Parlamentul unicameral aprobă, cu votul a două treimi din membri, legea de aderare la Tratatul Atlanticului de Nord, deşi România a aderat oficial la NATO, legea respectivă fiind adoptată din martie 2004.  În condiţiile introducerii Parlamentului unicameral, proiectul de modificare a Constituţiei înlocuieşte în actuala lege fundamentală formulele "Camera Deputaţilor şi Senatul" sau "cele două Camere", cu "Camera Reprezentanţilor" sau "Parlament".  Astfel, documentul prevede că "aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord se face prin lege adoptată de Parlament cu majoritate de două treimi din numărul membrilor săi", deşi legea pentru aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord a fost adoptată în 26 februarie 2004 de cele două Camere, a fost promulgată la 1 martie 2004 şi publicată în Monitorul Oficial 185/2004 la 3 martie 2004. România a devenit, la 29 martie 2004, membru cu drepturi depline al Alianţei Nord Atlantice (NATO). România şi-a depus oficial candidatura la NATO în 1993 şi un an mai târziu, a fost primul stat care a răspuns invitaţiei lansate de Alianţă de a participa la Parteneriatul pentru Pace. La 29 martie 2004, România a aderat la NATO prin depunerea instrumentelor de ratificare la Departamentul de Stat al SUA, stat depozitar al Tratatului Alianţei Nord-Atlantice.                    În ceea ce priveşte a doua propunere, amendările aduse unor texte constituţionale au creat temeiul pentru:

-                      renunţarea treptată la serviciul militar obligatoriu şi trecerea la o armată de profesionişti; ( textul modificat al art.52 din Constituţie dă o nouă reglementare obligaţiilor militare ale cetăţenilor şi permite concretizarea acestora, în funcţie de exigenţele pregătirii militare, printr-o lege organică. Acest text constituie  temeiul constituţional al adoptării  Legii nr.395/2005, privind suspendarea pe timp de pace  a serviului miliatar obligatoriu şi trecerea la serviuciului militar bazat pe voluntariat, publicată în Monitorul Oficial  al României, Partea I, nr, 1155/2005, care prevede suspendarea, în armată, începând  cu data de 1 ianuarie 2007, a executării  serviciului obligatoriu, în calitate de militar cu termen redus. Pe durata starea de război, a stării de mobilizare şi pe timpul stării de asediu, legea menţine obligativitatea îndeplinirii îndatoririlor militare);

-                      participarea României la misiunile de apărare colectivă şi de menţinere a păcii;

-                      prezenţa, în scopuri oficiale NATO, a trupelor străine pe teritoriul naţional;

-                      introducerea motivelor de conştiinţă  ca temei juridic pentru tineri de a refuza îndeplinirea îndatoririlor militare şi de a opta pentru serviciul în folosul comunităţii (Art.42 alin.2 lit.a din Constituţie stipulează : „ Nu constituie muncă forţată: a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor  militare, precum şi cele desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiiţă.”

Amendarea legii fundamentale sub aspectele evocate a creat premisul dezvoltării cadrului legislativ necesar pentru participarea României la apărarea colectivă, pentru îndeplinirea tuturor angajamentelor asumate faţă de NATO. În acest context, un element important a fost adoptarea Legii nr.42/2004 privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român, care faţă de dispoziţiile Legii apărării naţionale nr. 45/1994, simplifică procedura de luare a deciziilor, fapt ce ermite creşterea operativităţii  în îndeplinirea misiunilor. Astfel, pentru participarea la operaţii de apărare colectivă, operaţii în sprişinul păcii, misiuni de asistenţă umanitară sau la operaţii militare de tip coaliţie, de gestionare a crizelor, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării hotărăşte care sunt forţele şi mijloacele ce pot fi puse la dispoziţie, în acest scop, în anul următor. În temeiul hotărâri Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Guvernul introduce în proiectul de legi bugetului fondurile necesare, atât pentru  pregătirea forţelor şi mijloacele puse la dispoziţie, cât şi pentru  participarea  acestora la o eventuală misiune.      În cazul unei agresiuni armate îndreptate  împotriva unui stat faţă de care România şi-a asumat obligaţii privind participarea la apărarea colectivă trimiterea  în misiune a forţelor armate se face de către Preşedintele României, în calitatea sa de comandant al forţelor armate , după  consultarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Procedura este identică şi în cazl trimitere forţelor armate  la misiuni de menţinere a păcii. În ambele cazuri, Preşedintele informează Parlamentul despre decizia luată, in termen de 5 zile, iar dacă Parlamentul este în vacanţă, la începerea sesiuni ordinare sau extraordinare, după caz. Legea institue posibilitatea Preşedintele Romîniei, atunci când  apreciază că ituaţia impune, să solicite încuviinţarea Parlamentului pentru trimiterea forţelor armate în misiuni în afara teritoriului statului român.  Pentru simplificarea procedurilor de aprobare a intrării forţelor armate străine armate străine pe teritoriul  naţional, în scopul oficiale NATO, în anul 2000, a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.13/2000, care modificată art. 5 din Legea apărării naţionale  a României nr. 45/1994 atfel:

„  Desfăşurarea exerciţiilor şi a operaţiunilor de mare amploare forţelor armate, precum şi a altor activităţi care impplică intrarea, stationară ori trecerea unor unităţi miliatare  străine pe teritoriul României se aprobă de Parlament, la propunerea Preşedintelui României.      Completarea cadrului legislativ pentru participarea  României la sistemul de apărare colectivă s-a realizat şi prin adoptarea Legii nr.25/2001 privind modul de acţiune împotriva aeronavelor care utilizează neautorizat spaţiul aerian al României. Acesta prevede situaţii când măsurile şi mijloacele de acţiune înpotriva aeronavelor care folosesc neautorizat spaţiul aerian românesc, stabilind, în acelaşi timp, autorităţilor competentesă aprobe aplicarea acestor măsuri. Actul normativ reglementează expres integrarea spaţiului naţional aerian în paţiul aerian al NATO în scopul apărării  colective, şi constituie temeiul pentru cooperarea cadrul NATINEADS (sistemul de apărare aeriană integrat extins al NATO). Astfel, după aderarea la Alianţă, în condiţiile satbilite de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, aeronavele aparţinând statelor membre pot acţiona în spaţiul aerian al României, în scopul executării în comun a serviului de poliţie aeriană.     De asemenea, Ministerului Apărării Naţionale este abilitat ca, potrivit prevedrilor acordurilor tehnice încheiate, să realizeze permanent schimbul  de date şi informaţii privind situaţia aeriană cu sistemele similare NATO.

Principala realizare în domeniul managementului resrurselor umane ale Ministerului Apărării Naţionale o constituie modoficarea Legii nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare şi adoptarea Hotărârii  Guvernului  nr. 582 /2001 pentru aprobarea Ghidului carierei militare. S-a creat  astfel un sistem  compatibil cu cel al armatelor  statelor membre  NATO, adaptat  la nevoile Armatei României, care asigură transparenţă, şanse egale  şi corectitudine în promovarea personalului pe trepte ierarhiei militare.

Cadrul legal pentru îmbunătăţirea procesului de înzestrare a forţelor armate a fost întregit prin adoptarea de către Parlamentul României a Legii nr.437/2004 privind planificarea apărării. Strategia naţională de apărare, Carta Albă a Apărării, Directivele minesteriale NATO şi Strategia Miliatră, sunt, potrivit legii, documentele care stau la baza fundamentării Directivei de planificare a apărării, document major prin care Ministerul Apărării Naţionale planifică structura şi capabilităţilor militare.  Pentru a veni în întâmpinarea  proceslui de restructurare şi în scopul asigurării unor măsuri de protecţie socială pentru personalul militar disponibilizat, a fost adoptată Ordonanţa  Guvernului nr.7/1998 privind unele măsuri de protecţie socială a personalului militar şi civil, care se vor aplica în perioada restructurării  marilor unităţi, unităţilor  şi formaţiunilor  din compunerea Ministerelui Apărării Naţionale. Aceasta prevede  efectuarea de plăţi compensatorii personalului militar disponibilizat ca urmare a programului de restructurare a armatei  care nu vor fi încadraţi în unităţi ale Ministerului Apărării Naţionale în termen de o lună de la desfiinţarea funţiei.

Tot ca măsuri de protecţie socială au fot prevăzute şi unele dispoziţii din legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat, care crează un sistem echitabil de pensionare pentru cadrele militare, în funţie de condiţiile de muncă, vechime sau vârstă. Măsurile de reglementare, cum ar fi pensia anticipată sau anticipată parţială, vin să susţină şi să stimuleze  programul intens de restructurare a forţelor armate, care deşi este iniţial cu câţiva ani în urmă, se află şi în prezent în desfăşurare, având în vedere complexitate procesului.

Cadrul legal pentru pregătirea aderării României l a NATO este întregită prin adoptarea Legii nr. 477/2003 privind pregătirea economiei naţionale şi a teritoriului pentru apărare care schimbă sistemul bazat pe autoritate centralizată într-unul care să asigure coordonarea între necesităţile planificării centralizate şi resursele necesrae care trebuie furnizat instituţilor sistemului de apărare, altor instituţii publice şi populaţiei, în cadrul  unei economii de piaţă libere şi potrivit conceptelor NATO în domeniu.