Revoluţia Portocalie din Ucraina

Rogozin

Anul 2003 a fost marcat de ,, revoluţia trandafirilor'' din Georgia, iar în 2004 a avut loc revoluţia portocalie din Ucraina. Victoria revoluţiilor colorate din Georgia şi Ucraina alături de schimbarea tonului în cadrul politicii externe a Republicii Moldova după alegerile din aprilie 2005, au fost factori ce, la prima vedere, păreau a confirma valorilor euroatlantice promovate de NATO şi UE. Ucraina a fost considerata unul din statele cu mare dorinţă de eliberare de sub tutela rusească. Revoluţia Portocalie declanşată de rezulatele alegerilor prezedenţiale din noiembrie 2004, care a opus pe prim-ministrul Viktor Ianukovici, liderul Partidul Regiunilor, şi Victor Iuşcenko, liderul opoziţiei ( Ucraina Noastră, Blocul lui Iulia Timoşenko). Iuşcenko îndeamnă pe susţinători la un protest continuu până când hotărârea Comisiei Electorale va fi anulată. La 25.11.2004 Curtea Supremă a blocat validatea noului ales, a anulat rezulatele scrutinului ( 3 decembrie) şi a decis organizarea unui nou scrutin pe 26.12.2004, reţeta a fost folosită cu succes la alegerile din Slovacia ( 1998), Serbia ( 2000) şi Georgia ( 2003) a dat rezultatul dorit. Revoluţia Portocalie desfăşurată sub sloganul Pora ( e timpul) a avut drept scop de a pune mâna pe Ucraina de a transforma relaţiile Occidentului cu ea într-un mediu favorabil intereselor NATO şi UE. După schimbările petrecute în spaţiul CSI, mai ales după revoluţiile portocalii din Georgia şi Ucraina, la Moscova s-a simţit necesitatea redifinirii sistemului de securitate regional din spaţiul post-sovietic.

Victor Iuşcenko

Revoluţia a fost percepută de Moscova ca parte a unei strategii occidentale de slăbire a Rusiei şi reducere a sferei sale de influenţă în CSI, un eveniment greu de acceptat pentru liderii pro-ruşi din republicile ex-sovietice, ei au constatat cu neplăcere că Moscova a fost incapabilă să-şi protejeze cel mai important aliat din vecinătatea apropiată. Impunerea sancţiunilor economice la adresa Georgiei şi Republica Moldova, blocarea accesului Ucrainei şi Georgiei în cadrul NATO ( summitul NATO de la Bucureşti-aprilie 2008), acţiunile militare la adresa Georgiei(2008) şi câştigarea puterii politice în Ucraina de către candidatul prorus Ianukovici. Anumiţi ideologi de la Kremlin au început pregătirea unor planuri ca o contrarevolţuie preventivă asigurându-i victoria lui Ianukovici care spera să facă uitate aspiraţiile spre valorile UE şi au încercat să remodeleze politica externă a Ucrainei potrivit intereselor sale săi rezolve vechea dilemă opţională: UE sau Rusia. Cu o independenţă relativă Armeniei, Georgia, şi Moldova li s-a oferit posibilitatea de a se depărta de Moscova, mai ales că Statele Unite şi Uniunea Europenă erau foarte interesate să slăbească poziţia Rusiei. Valorile şi reformele democratice aplicate de regimul pro-american şi pro-european al lui Viktor Iuscenko pur şi simplu au eşuat într-o ţară deloc surprinzător a rămas le gată de

tradiţiile, influenţele şi politicile Federaţiei Ruse. Greşeala lui Iusceko a fost amestecul în conflictul ruso-georgian, furnizând armament Georgiei, gest care a generat un mare scandal diplomatic. Pe lângă poziţia de furnizor de resurse energetice la preţuri reduse pentru republicile ex-sovietice, ea mai era şi o piaţă de desfacere importantă pentru mărfurile produse ex-sovietic. Relaţiile proaste cu Rusia de-a lungul întregului mandat a lui Iuşcenko într-o ţară cu mult cetăţeni ruşi şi rusofoni care au dezaprobat politica lui Iuşcenko faţă de Moscova şi nu în ultimul rând dezamăgirea celor care se vedeau mai aproape de Uniunea Europeană şi de NATO, dar cărora nu li s-a oferit decât uşi închise. Profitând de incapacitatea structurilor europene de a integra cu succes ţările din CSI, Rusia a continuat să joace un rol economic important în relaţia cu majoritatea noilor state. Kremlinul a înţeles că interesele sale sunt mult mai uşor de atins, speculând divergenţele economice şi politice tot mai mari dintre Uniunea Europenă şi Statele Unite. O eventuală integrare în UE este lipsită de orice perspectivă deoarece ţările occidentale nu dispun de banii necesari modernizării economiei ucrainene, drept pentru care Ucraina trebuie să devină punte de legătură între Europa şi Asia. Revoluţia portocalie a anunţat mari aşteptări dar a adus numai deziluzii, a fost un eşec colosal. Situaţia din Ucraina era să prezinte acuma cu totul altfel dacă revoluţia portocalie era un succes de lungă durată. Revenirea lui Viktor Ianukovici un politician considerat cadavru politic în 2005 sa datorat ineficienţei politicilor guvernamentale ale regimului Iuşcenko. Preşedintele Viktor Ianukovici anunţa că noile manuale de istorie pentru clasa cincea nu se va mai aminti de ,, Revoluţia portocalie'' care l-a adus la conducerea Ucrainei pe pro-occidentalul Victor Iuşcenco, elevii urmând să afle despre revolta populară din 2004 abia în clasa XI-a. Liderii săi nu au reuşit să-şi ţină promisiunile privind dezvoltarea democraţiei, înlăturarea corupţiei şi reforma economică. Euforia succesului a dispărut rapid. Mijloacele de presiune ale ruşilor rămân imbatabile după ce au fost exersate sute de ani, începând cu 2006, Rusia a dat de înţeles, atât statelor din zonă cât şi comunităţile internaţionale, că acceptarea fostelor state satelit din Bazinul Mării Negre în cadrul structurilor euroatlantice (NATO şi UE) nu va fi tolerată.

Fără Ucraina, supravieţuirea politică, economică şi militară a Rusiei este, în mod serios , pusă sub semnul întrebării. Ucraina constituie adevărata forţă pentru viitoare politică a Rusiei în spaţiul post-sovietic, european şi euroasiatic. Integrarea euro-atlantică a Georgiei ar fi fost un incident iritant, integrarea Ucrainei ar fi fost o catastrofă, ar schimba echilibrul strategic în Europa ar pune capăt speranţei ruse de a-şi restaura hegemonia prin uniunea vamală. Evenimentele din Ucraina nu sunt altceva decât un război între Statele Unite, Uniunea Europenă şi Rusia.