Concepţia de securitate a Federaţiei Ruse.

În mai 1992 a fost semnat un tratat de Securitate Colectivă, cunoscut şi ca Tratatul de la Taşkent. Statele semnatare erau Rusia, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Kazahstan, Kîrgîstan, Tadjikistan şi Uzbekistan. Moldova, Turkmenistanul şi Ucraina au refuzat să semneze acordul. Tratatul de la Taşkent constituia o combinaţie tipic rusească între alianţele militare clasice, justifica intervenţiile militare în cazul agresării unuia dintre membri şi sistemele de securitate colectivă. Azerbaidjanul, Georgia şi Uzbekistanul au renunţat la Tratatul de la Taşkent în 1999. Noul concept strategic NATO adoptat Washington în 23-24 aprilie 1999 şi anume la ideea că Alianţa ar putea interveni în afara zonei de responsibilitate şi mai ales fără permisiunea Consiliului de Securitate al ONU. Potrivit doctrinelor militare tradiţionale, neutralizarea forţelor armate şi ocupare capitalei statului inamic reprezintă principalele obiective al unei invazii militare. Obiectivele principalele ale politicii interne şi externe ale securităţii se regăsesc în doctrinele militare ale statelor care, în funcţie de strategiile lor, trasează direcţiile de acţiune în vederea menţinerii unei capacităţii militare capabile şi viabile să intervină soluţionarea conflictelor ce lezează interesele lor şi ale aliaţilor lor. Impunerea democraţiei controlate şi aprobarea de către preşedintele Vladimir Putin, în ianuarie 2000, a Conceptului de Securitate Naţională în care a nominalizat Rusia drept unul din centrele influente de putere regională şi mondială, capabilă şi interesată să îşi promoveze propriile interese în Europa, Orientul Mijlociu, Transcaucazia, Asia Centrală, precum şi regiunea Asia-Pacific. Dilema strategică a Rusiei stă pe faptul că datorită imensităţii teritoriului are prea multe fronturi de apărat, împotriva prea multor potenţiali rivali. În aprilie 2000 Kremlinul a adoptat o nouă doctrină militară care a permis aducerea în prin plan a economiei ruse, ca o componentă importantă a politice externe a Kremlinului, Federaţia Rusă este mai puternică decât cred unii dar mai slabă decât vrea să pară. Crearea Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă ( OTSC) în octombrie 2002 a reprezentat prima iniţiativă rusească de a modifica sistemul de securitate în spaţiul ex-sovietic. Membrii acesteia au fost statele care au rămas în continuare semnatare ale Tratatului de la Taşkent: Armenia, Belarus, Kazahstan, Kîrgîstan, Rusia şi Tadjikistan. Tratatul de la Taşkent constituia o combinaţie între alianţele militare clasice ( justifica intervenţiile militare în cazul în agresării unuiaa dintre membrii) şi sistemul de securitate colective. Noua organizaţie reunea aliaţii cei mai fideli ai Rusiei. Scopul său era îndeplinirea principalului obiectiv pentru transformarea forţelor militare ruseşti şi prin aceasta consolidarea influenţei ruseşti în spaţiul fostei URSS. Un aspect vital îl reprezintă componeţa militară a Rusiei şi influenţa politică în regiune, Rusia vrea să contruiască o organizaţie puternică, care să nu fie pusă în pericol de dezertări către NATO şi recuperarea capacităţii de a exercita influenţa la nivel mondial. Potenţialul militar este impresionant prin cantitate şi diversitate, în timp ce forţele luptătoare au experienţa luptei sunt bine instruite şi sunt extrem de ofensive. Fiind o autocraţie , în care majoritate populaţiei aprobă comportarea liderilor, Rusia îşi poate permite să piardă într-un război zeci, poate sute de mii de oameni, dar Rusia va trimte alţii în loc, vor muri şi aceştia vor trimite alţii , număr faţă de care orice democraţie ar reacţiona cumva. Întrucât conceptul de Securitate Naţională de a identifica drept ameninţarea majoră la adresa ţării criza economică. Şeful statului concentrat pe impunerea unei direcţii unice, de coordonare a instituţiilor statului care are atribuţii în domeniul economic cu interesele mediului de afaceri, în scopul conturări a politice externe mai coerente. Nefiind o putere economică, ci doar un important furnizor de resurse energetice şi în plus de materii prime, altele decât petrolul şi gazele naturale, Rusia nu reuşeşte să-şi dezvolte ramuri economice alternative. Transpunerea în practică a Doctrinei Putin la constituit atragerea concernelor enegetice ruse în politica externă. Diplomaţia energetică a fost una din formulele sub auspiciile căreia s-a nuanţat politica Moscovei faţă de Ucraina. În trecut Europa tremura de armata roşie, acuma tremură de spaima Gazpromului, episodul în care Kremlinul a întrerupt livrarea de gaze pe motiv că nu s-au plătit unele datorii de către Kiev a fost atât un avertisment la adresa Ucrainei cât şi la adesa Europei. Ţinând cont de dependenţa crescută a UE faţă de aceste resurse vitale şă că aceasta nu este unitară în faţa pericolului şantajului energetic. Iar Rusia s-a folosit până acum din plin de acest avantaj. Gazpromul fiind o armă mai puternică decât Armata Roşie, dar care oricând şi-ar putea adăuga şi armata rusă în spatele Gazpromului. Câştigarea jocului cu sumă zero în disputa energetică dintre Federaţia Rusă şi Ucraina reprezentă miza recentelor evoluţii dintre cele două state. Rusia nu este o putere economică. Este doar un mare exportator de materii prime, gazul rusesc reprezintă una dintre modalităţile de atragerea fondurilor economiei ruse. Banii merg către conducerea politică, către aparatul de stat şi ai săi siloviki, foşti membrii ai serviciilor secrete promovaţi de către Putin în administraţia statului, şi către complexul militar. O bogăţie naturală care îi permite să dicteze multe Europei, însă problema Federaţia Ruse, principalul producător de gaze naturale din lume este că nu poate controla securitate energetică a Ucrainei, principala cale de acces gazului rusesc, fapt ce a născut noi proiecte ale Rusiei ignorând teritoriul Ucrainean. Motivul principal pentru care Federaţia Rusă s-a angrenat în proiectul nord-european, de construire a unui gazoduct careea să lege direct Federaţia Rusă de Germania şi ulterior de Franţa. Alianţa energetică ruso-germană conductă de gaze naturale pe fundul Mării Baltice, ocolind ţările de tranzit, a făcut ca Germania să devină cel mai mare distribuitor de gaze ruseşti din Europa. În ceea ce priveşte utilizarea strategică a resurselor, geopoliticieni eurasiaşti, începând cu Dughin, plenează pentru orientarea strategică a exporturilor de resurse energetice pentru asigurarea celor mai noi tehnologii care să poată fi exploatate şi perfecţional de sine stătător în etapa ulterioară pe de o parte şi jucarea cărţii preţurilor favorizate sau dimpotrivă.

Conceptia de securitate din 12 mai 2009

Odată, ca să poţi folosi la capacitate rezonabilă ultimile tehnice ale cercetării militare ruse ai nevoie de oameni instruiţi şi pregătiţi ani de zile pe astfel de arme. O bună cunoaştere a lor, un program intesiv şi de familizare cu aceste arme sunt vitale. Se spunea accent pe modernizarea trupelor militare ruseşti astefl încât să poată fi capabile să participe la războaie din perioada modernă. Campania militară din august 2008 a scos concluzii care au nemulţumit conducerea militară şi care au demonstrat necesitatea accelerări procesului de înlocuire a tehnicii militare uzate fizic şi moral , modernizarea sistemelor de arme şi actualizarea planurilor strategice.