Concepţia de securitate a Federaţiei Ruse.

În mai 1992 a fost semnat un tratat de Securitate Colectivă, cunoscut şi ca Tratatul de la Taşkent. Statele semnatare erau Rusia, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Kazahstan, Kîrgîstan, Tadjikistan şi Uzbekistan. Moldova, Turkmenistanul şi Ucraina au refuzat să semneze acordul. Tratatul de la Taşkent constituia o combinaţie tipic rusească între alianţele militare clasice, justifica intervenţiile militare în cazul agresării unuia dintre membri şi sistemele de securitate colectivă. Azerbaidjanul, Georgia şi Uzbekistanul au renunţat la Tratatul de la Taşkent în 1999. Noul concept strategic NATO adoptat Washington în 23-24 aprilie 1999 şi anume la ideea că Alianţa ar putea interveni în afara zonei de responsibilitate şi mai ales fără permisiunea Consiliului de Securitate al ONU. Potrivit doctrinelor militare tradiţionale, neutralizarea forţelor armate şi ocupare capitalei statului inamic reprezintă principalele obiective al unei invazii militare. Obiectivele principalele ale politicii interne şi externe ale securităţii se regăsesc în doctrinele militare ale statelor care, în funcţie de strategiile lor, trasează direcţiile de acţiune în vederea menţinerii unei capacităţii militare capabile şi viabile să intervină soluţionarea conflictelor ce lezează interesele lor şi ale aliaţilor lor. Impunerea democraţiei controlate şi aprobarea de către preşedintele Vladimir Putin, în ianuarie 2000, a Conceptului de Securitate Naţională în care a nominalizat Rusia drept unul din centrele influente de putere regională şi mondială, capabilă şi interesată să îşi promoveze propriile interese în Europa, Orientul Mijlociu, Transcaucazia, Asia Centrală, precum şi regiunea Asia-Pacific. Dilema strategică a Rusiei stă pe faptul că datorită imensităţii teritoriului are prea multe fronturi de apărat, împotriva prea multor potenţiali rivali. În aprilie 2000 Kremlinul a adoptat o nouă doctrină militară care a permis aducerea în prin plan a economiei ruse, ca o componentă importantă a politice externe a Kremlinului, Federaţia Rusă este mai puternică decât cred unii dar mai slabă decât vrea să pară. Crearea Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă ( OTSC) în octombrie 2002 a reprezentat prima iniţiativă rusească de a modifica sistemul de securitate în spaţiul ex-sovietic. Membrii acesteia au fost statele care au rămas în continuare semnatare ale Tratatului de la Taşkent: Armenia, Belarus, Kazahstan, Kîrgîstan, Rusia şi Tadjikistan. Tratatul de la Taşkent constituia o combinaţie între alianţele militare clasice ( justifica intervenţiile militare în cazul în agresării unuiaa dintre membrii) şi sistemul de securitate colective. Noua organizaţie reunea aliaţii cei mai fideli ai Rusiei. Scopul său era îndeplinirea principalului obiectiv pentru transformarea forţelor militare ruseşti şi prin aceasta consolidarea influenţei ruseşti în spaţiul fostei URSS. Un aspect vital îl reprezintă componeţa militară a Rusiei şi influenţa politică în regiune, Rusia vrea să contruiască o organizaţie puternică, care să nu fie pusă în pericol de dezertări către NATO şi recuperarea capacităţii de a exercita influenţa la nivel mondial. Potenţialul militar este impresionant prin cantitate şi diversitate, în timp ce forţele luptătoare au experienţa luptei sunt bine instruite şi sunt extrem de ofensive. Fiind o autocraţie , în care majoritate populaţiei aprobă comportarea liderilor, Rusia îşi poate permite să piardă într-un război zeci, poate sute de mii de oameni, dar Rusia va trimte alţii în loc, vor muri şi aceştia vor trimite alţii , număr faţă de care orice democraţie ar reacţiona cumva. Întrucât conceptul de Securitate Naţională de a identifica drept ameninţarea majoră la adresa ţării criza economică. Şeful statului concentrat pe impunerea unei direcţii unice, de coordonare a instituţiilor statului care are atribuţii în domeniul economic cu interesele mediului de afaceri, în scopul conturări a politice externe mai coerente. Nefiind o putere economică, ci doar un important furnizor de resurse energetice şi în plus de materii prime, altele decât petrolul şi gazele naturale, Rusia nu reuşeşte să-şi dezvolte ramuri economice alternative. Transpunerea în practică a Doctrinei Putin la constituit atragerea concernelor enegetice ruse în politica externă. Diplomaţia energetică a fost una din formulele sub auspiciile căreia s-a nuanţat politica Moscovei faţă de Ucraina. În trecut Europa tremura de armata roşie, acuma tremură de spaima Gazpromului, episodul în care Kremlinul a întrerupt livrarea de gaze pe motiv că nu s-au plătit unele datorii de către Kiev a fost atât un avertisment la adresa Ucrainei cât şi la adesa Europei. Ţinând cont de dependenţa crescută a UE faţă de aceste resurse vitale şă că aceasta nu este unitară în faţa pericolului şantajului energetic. Iar Rusia s-a folosit până acum din plin de acest avantaj. Gazpromul fiind o armă mai puternică decât Armata Roşie, dar care oricând şi-ar putea adăuga şi armata rusă în spatele Gazpromului. Câştigarea jocului cu sumă zero în disputa energetică dintre Federaţia Rusă şi Ucraina reprezentă miza recentelor evoluţii dintre cele două state. Rusia nu este o putere economică. Este doar un mare exportator de materii prime, gazul rusesc reprezintă una dintre modalităţile de atragerea fondurilor economiei ruse. Banii merg către conducerea politică, către aparatul de stat şi ai săi siloviki, foşti membrii ai serviciilor secrete promovaţi de către Putin în administraţia statului, şi către complexul militar. O bogăţie naturală care îi permite să dicteze multe Europei, însă problema Federaţia Ruse, principalul producător de gaze naturale din lume este că nu poate controla securitate energetică a Ucrainei, principala cale de acces gazului rusesc, fapt ce a născut noi proiecte ale Rusiei ignorând teritoriul Ucrainean. Motivul principal pentru care Federaţia Rusă s-a angrenat în proiectul nord-european, de construire a unui gazoduct careea să lege direct Federaţia Rusă de Germania şi ulterior de Franţa. Alianţa energetică ruso-germană conductă de gaze naturale pe fundul Mării Baltice, ocolind ţările de tranzit, a făcut ca Germania să devină cel mai mare distribuitor de gaze ruseşti din Europa. În ceea ce priveşte utilizarea strategică a resurselor, geopoliticieni eurasiaşti, începând cu Dughin, plenează pentru orientarea strategică a exporturilor de resurse energetice pentru asigurarea celor mai noi tehnologii care să poată fi exploatate şi perfecţional de sine stătător în etapa ulterioară pe de o parte şi jucarea cărţii preţurilor favorizate sau dimpotrivă.

Conceptia de securitate din 12 mai 2009

Odată, ca să poţi folosi la capacitate rezonabilă ultimile tehnice ale cercetării militare ruse ai nevoie de oameni instruiţi şi pregătiţi ani de zile pe astfel de arme. O bună cunoaştere a lor, un program intesiv şi de familizare cu aceste arme sunt vitale. Se spunea accent pe modernizarea trupelor militare ruseşti astefl încât să poată fi capabile să participe la războaie din perioada modernă. Campania militară din august 2008 a scos concluzii care au nemulţumit conducerea militară şi care au demonstrat necesitatea accelerări procesului de înlocuire a tehnicii militare uzate fizic şi moral , modernizarea sistemelor de arme şi actualizarea planurilor strategice.

Read More

Realpolitik-ul lui Putin.

Ca urmare a dispariţiei URSS, frontiera sa externă din estul, sud-estul european din Asia Centrală precum şi în Caucaz s-a schimbat radical însă Kremlinul nu a asistat pasiv la decăderea de la statul de mare putere la cel de putere regională generată de prăbuşirea URSS, Federaţia Rusă încercând să îşi păstreze prestanţa în spaţiul post-sovietic prin diferite metode, conceptele pe care funcţiona în fosta URSS nu mai erau valabile în contextul noilor realităţi geopolitice. Strategia pe care Kremlinul a mers a fost de a trasa coordonatele vitale ale funcţionării sale euroasiatice, următoarea mutare a fost crearea unei structuri de securitate regională în cadrul CSI, cu toate eforturile şi iniţiativele de până acum, poziţia Rusiei în cadrul CSI nu este una foarte sigură,  Kremlinul nu a reuşit  să integreze spaţiul fostei Uniuni Sovietice. Punând în fruntea priorităţilor regionale interesele statului unitar cu un centru federal puternic şi readucerea fostelor republici sovietice pe orbita de influenţă a Moscovei. Şantajul nu de puţine ori a fost metoda favorită prin care diplomaţia rusă a căutat să refacă prestigiul internaţional pierdut după 1991 folosidu-se de mecanisme precum cele politico-militare( forţe menţinere a păcii) cu ajutorul SUA, Rusia a reuşit să controleze forţele nucleare rămase în Belarus, Ucraina şi Kazahstan., iar apoi prin pârghii economice pentru prezervarea sferelor de influenţă şi pentru cucerirea de noi pieţe. Procesul destinderii graniţelor geopolitice ale spaţiului sovietic, cuplat de lipsa de eficienţă a Comunităţii Statelor Independente (CSI), pentru Moscova a fost  mai uşor să dezvolte relaţii şi să urmărească interese specifice într-un cadru bilateral, în timp ce cadrul CSI nu constituie adeseori decât un obstacol în calea afirmării unei politici de forţă. Politica externă şi natura regimului sunt în continuare problematice, şi-a asumat şi a recunoscut pierdirile suferite odată cu prăbuşirea colosului sovietic, şi-a reconsiderat potenţialul de care dispunea în special cel legat de energie şi l-a pliat asupra structurii sale diplomatice. Conducerea rusă nu vede altă alternativă decât de a dirija energiile populaţiei spre o atitudine revanşardă, promiţând revenirea Rusiei pe arena internaţională ca o mare putere, care a mai fost cândva. Kremlinul militând oficial pentru crearea unei lumii multipolare ceea ar implica limitarea puterii americane în general şi în spaţiul fost sovietic. Moscova oscilează între pragmatism şi o viziune imperială inoculată în conştiinţa maselor, privind revenirea la trecutul glorios, sunt ingredientele unei politici care dă roade pretutindeni pe plan intern, dirijând nemulţumirile populaţiei spre factorul extern şi anume SUA, NATO şi UE prezentat ca şi întruchiparea răului ce nu lasă să se dezvolte liber.

Kremlinul intenţionează să-şi păstreze dacă nu statutul de putere mondială măcar pe cel de putere regională, prioritatea fiind acordată fostelor republici sovietice, după retragerea din Europa de Est şi replierea în Balcani. În acest scop s-au elaborat doctrinele vecinătăţii apropiate şi a loviturilor preventive împotriva oricărei ameninţări antiteroriste şi de destabilizare. Venirea lui Putin a însemnat o modificare amplă a sensurilor de evoluţie a Rusiei care a dorit recăpătarea statului de superputere şi s-a dovedit preocupată permanent de refacerea statu-quo-ului său, dezvoltând o diplomaţie activă, îmbinând interesele politice cu cele economice în mod pragmatic. Cea mai mare parte a elitei politice din Rusia vede în ţara sa dreptul de mare putere, însă conceptul de mare putere include fără îndoială şi o definire a sferelor de influenţă. Oficialii de la Moscova au încercat să dericţioneze capital către regiunile din vecinătatea apropiată unde Rusia are interese strategice pe termen lung, urmărind astfel să mărească dependenţa statelor aflate în sfera de influenţa ex-sovietică de furnizarea energiei ruse şi de investiţiile economice. Primi opt ani de mandat a lui Vladimir Putin ( 7 mai 2000 – 7 mai 2008) s-au caracterizat printr-o abordare pragmatică  a politicilor interne şi externe. Doctrina elaborată sub mandatele sale ,, Doctrina Putin’’ , este parte componentă a ideolgiei neo-realiste. Moscova nu va fi nicodată de acord să pună pe picior pe egalitate interesele proprii şi cele ale Occidentului în fostele republici sovietice.

Naţionalişti ruşi pledau pentru adoptarea unei doctrine de tip ,, Monroe rusesc’’ , caracterizată de adoptarea unui izolaţionsim continental şi retragerea în ineriorul Heartland-ului. H. Makinder ( în ,, Democratic Ideals and Reality) argumenta convingător: cine stăpâneşte Europa de Est domină Heartland, cine stăpâneşte Heartland domină Insula Lumii, Cine stăpâneşte Insula Lumii domină întreaga lume, în Heartland incluzând integral Ucraina şi Rusia. Ucraina datorită disfuncţionalităţii din societate nu poate influenţa politica Rusiei însă Rusia dispune de multe atuuri pentru realizarea intereselor sale în ceea ce priveşte Ucraina. Atuurile sale - statutul de putere continentală, putere militară, şi potenţial energetic, unul din cele mai importante dintre ele este acela de a miza pe oamenii politici de mâna întîi. Parafrazându-l pe Brzezinski, Rusia şi SUA au transformat Ucraina într-o adevărată tablă de şah, al cărui rezulat are o miză vitală în competiţia politico-militară pentru supremaţie europeană şi euroasiatică între centrele de putere evocate. Ucraina trebuie împărţită în zone corespunzătoare gamei de realităţi geopolitice şi etnoculturale. Iar Z. Brzezinski comenta vizionar efectele disoluţiei fostei URSS, fără Ucraina, Rusia încetează să fie un imperiu, dar împreună cu Ucraina, mai întâi amăgită şi apoi subordonată, Rusia devine automat un imperiu. Politologii de la Moscova condamnă Ucraina, considerând că Ucraina este un stat care serveşte intereselor geopolitice ale SUA şi UE. Este evident că Rusia a jucat şi va juca un rol extrem de important în Ucraina, cele două state se despart când vine vorba de potenţialul de putere, resurse, interese naţionale şi proiecte geopolitice. Rusia a fost şi a rămas un jucător geopolitic, Ucraina doar un pivot. Integrarea în NATO şi UE a fostelor republici sovietice – Ucraina, Georgia şi Moldova conţinând şi acea ideologie liberală, chemată să apropie economia europeană de complexul social politic şi economic american. Putin a ameninţat pe faţă, înainte de summitul NATO din

aprilie 2008 de la Bucureşti, că în cazul în care Ucraina va primi MAP ( Member Action Plan) pentru integrarea în NATO,  va pretinde restituirea Crimeeii. Lecţia georgiană este concludentă, nu trebuie să-ţi pui prea mari speranţe în ajutorul promis din Parteneriatul Estic, sindromul de la Yalta nu a dispărut, se mai practică şi în prezent în relaţiile internaţionale, parintele alianţelor secrete cu Rusia a fost Otto von Bismarck, a cărui amprenta s-a păstrat până în zilele noastre în gandirea politică a unor elite germane, în special din clasa politica, economică şi financiară. Interesele Rusiei puteau fi atinse prin promovarea intereselor geostrategice proprii prin intermediul unor state europene prietene şi totodată a păstrării calităţii sale de stat eurasiatic ce nu aparţine nici Europei, nici Asiei, ci doar się însăşi. Cooperarea cu Occidentul este la rândul ei este necesară pentru dezvoltarea economică şi tehnologică a ţării, cât şi pentru evitarea izolaţionismului în cadrul sistemului monetar internaţional. Rusia se comportă ca un jandarm al Estului Europei, trasând graniţele în mod discreţionar şi arbitrar în încercarea sa de a obţine fără prejudecăţi, mânat de dorinţe făţişe, hegemonia supremă. Din punct de vedere militar Ucraina poate asigura un spaţiu de manevră pentru forţele militare ale Rusiei, din punct de vedere geopolitic ea prezintă poarta de ieşire a Rusiei spre Europa iar din punct de vedere strategic Ucraina are importanţă atât pentru Rusia cât şi pentru NATO, din punct de vedere geopolitic aderarea ar fi modificat echilibrul de forţe şi expansiunea riscurilor în această zonă strategică, trebuie de avut în vedere că sub nici o formă şi nici un preţ, Federaţia Rusă nu va accepta ca entităţi ale NATO să staţioneze în Ucraina. Pentru Rusia, cererea Ucrainei de aderare la NATO era percepută ca o adevărată declaraţie de război, ca act cu multiple implicaţii geopolitice, militare şi economice.

Kremlinul dă o lovitură de maestru în relaţiile internaţionale: joacă tare şi decisiv în politica europeană iar alipirea Crimeei este un simbol al reîntoarcerii Rusiei pe poziţia de actor principal în spaţiul estic. Criza este un rezultat inexistenţei unei alternative de dezvoltare socio-economică şi politică, dar şi de obligaţia de a alege în Est şi Vest. În prezent Moscova încearcă să determine Chişinăul să renunţe la aspiraţiile sale de integrare europeană şi să soluţioneze problema trasnitreană în conformitate cu interesele ruseşti . Moscova încearcă să menţină Republica Moldova sub tutela ei prin intermediul investiţiilor externe realizate în sectoare strategice ale economiilor vizate (cazul BEM) şi prin achiziţionarea de drepturi strategice ( Aeroportul Internaţional din Chişinău). Influenţa rusă nu s-a limitat numai la aripa europeană( Ucraina, Belarus, Moldova) s-a extins şi asupra altor state din Asia Centrală care au făcut parte din fosta URSS care sunt controlate prin atragerea la colaborarea în domeniul militar, acestea având deficienţe în acest sens şi prin exploatarea slăbiciunilor cu care se confruntă în domeniul cooperării interetnice. În calitatea sa de stat vecin şi de putere regională Rusia este percepută ca principalul partener strategic al statelor central asiatice.

Read More

Istoria şi geopolitica Ucrainei

Începuturile Ucrainei se confundă cu istoria existenţei Rusiei Kievene, primul stat al slavicilor estici. În secolele X-XI, Rusia Kieveană  devenit unul din cele mai puternice state din Europa, transformând Kievul în cel mai important oraş al Rusiei. Formaţiunea statală în formare a cunoscut o perioadă de apogeu cultural şi militar în timpul domniilor Vladimir cel Mare (980 – 1015), propagatorul ortodoxismului, şi Iaraslov cel Înţelept ( 1019 – 1054). Confruntată cu expansiunea tătarilor în secolul XIII, aflată din a doua jumătate a sec. XIV, sub dominaţia Polono-Lituaniană ( încorporată Marelui Ducat al Lituaniei). - în 1654 Imperiul Rus anexează Ucraina Răsăriteană(Malorosia) un teritoriu situat la est de râul Nipru; - în 1783 a fost anexat Hanatul Tătarilor din Crimeea ( peninsula şi stepele dintre Nipru şi Bugul de Sud) - în 1792 a fost anexat Transnistria - între 1793 şi 1795 au fost anexate Podolia, Volîni şi Polesia Etapele formării statului ucrainean în graniţele sale actuale corespunde consecutivităţii anexării diferitor teritorii componente ale acestuia de către continuatorul de mai târziu ale acestuia - Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste(URSS): - Ucraina (formată din partea centrală şi estică), după revoluţia bolşevică, devine în martie 1919 RSS Ucraineană. - Între 1939 şi 1940, după încheierea pactului Ribbentrop-Molotov, au fost anexate Galiţia Orientală, Basarabia, Bucuvina şi Ţinutul Herţa. În anul 1954 cu prilejul a aniversării a 300 de ani de la tratatul de la Pereiaslav din 1654 care marca trecerea unei bune părţi din Ucraina sub dominaţia Imperiului Ţarist, N.

Hruşciov a luat decizia să transfere Crimeea la RSS Ucraineană. RSSU a contribuit substanţial la dezvoltarea economiei fostei URSS cu circa 40 % la producţia de oţel, 35 % producţia de cărbune. În prezent importante resurse naturale se găsesc în regiunele Donetk şi Donbas; cărbune (109 mld. Tone), rezerve de petrol ( 0,395 milioane barili) şi gaze naturale ( 39, 600 trilioane m), granit, grafit şi săruri, baza dezvoltări producţiei de ceramică, porţelanuri, metalurgiei, industriei chimice şi materialelor de construcţii, industriei de armament. Centrul politic al statului (autorităţile supreme) sunt concentrate în Kiev, centrele economice sunt reprezentate de Dnepropetrovsk, Harkov, Nicolaev şi Donbas iar centrul intelectual şi al afacerilor este Odesa. După adoptatrea declaraţiei suveranităţii de Stat ( 16 iunie 1990), la începutul anului 1991, armata ucraineană avea un personal de 780 000 dispunea 6500 tancuri, 7000 de vehicule blindate, 1500 de luptă , 350 de nave, 1272 focoase nucleare strategice şi balistice interconintale şi 2500 rachete nucleare tactice. Adoptarea de către Parlamentul Ucrainean a declaraţiei de Independenţă la 24.08.1991 a fost privită ca un act de secesiune, ca un afront adus fostului lider, ca o opţiune pentru dezvoltare democratică, în raport cu Rusia este privită ca un exportator de autoritarism. În 1996 în schimbul garanţilor de securitate oferite de celelalte state nucleare şi comunitatea internaţională şi semnarea succesivă a Tratatului pentru Reducerea Armelor Strategice ( 1992), prin care se obliga să cedeze Rusiei toate armele nucleare pentru a fi distruse conform Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare ( 1994), Ucraina devenind o ţară denuclearizată. Ministrul Apărării Iuri Ehanurov declara în 2003 că această decizie de a renunţa la armele nucleare drept o nechibzuinţă. Dar dacă este nevoie avertiza demnitarul, Ucraina ar putea relua cu uşurinţă producerea armelor nucleare. Ucraina a fost prima ţară care a semnat programul PfP, iar în 1997 a fost înfiinţată Comisia Ucraina-NATO. Ucraina a adoptat un Plan de Acţiune, care s-a dorit a fi un răspuns la reformularea strategiei de securitatea a Ucrainei.. Acestea prevedea obiectivele Ucrainei în chestiunile de politică şi securitate, sectorul de apărare, incluzând obiective speciale în sfera cooperări cu NATO. Rezultatul acestui Plan de Acţiuni a fost acela că în Ucraina, reformele în domeniul apărării au fost accelerate. În anul 2000 în urma procesului de reformă şi modernizare, personalul a ajuns la de 310 000 de militari şi 90 000 civili iar la sfârşitul anului 2010 a ajuns la 200 000 dintre care 41 000 civili. Din punct de vedere militar Ucraina poate asigura un spaţiu de manevră pentru forţele militare ale Rusiei, din punct de vedere geopolitic ea prezintă poarta de ieşire a Rusiei spre Europa. Programul Parteneriatului pentru Pace din cadrul NATO (PfP) a dobândit o nouă dinamică după ultima extindere, din 2004, şi s-a focalizat asupra spaţiului post sovietic, în

Ucraina, Georgia - NATO

special Ucraina şi Georgia iar Aderarea la NATO a prezentat pentru echipa lui Viktor Iuşcenko, un obiectiv prioritar pentru politica externă ucraineană, pentru acest lider politic propulsat la putere de către statele occidentale, aderarea fiind o problemă de securitate naţională. Aderarea Ucrainei la NATO a stârnit dispute între membrii organizaţiei. Blocul franco-german nu era de acord cu aderarea Ucrainei, considerând-o posibilul calul troian al americanilor, un obstacol în calea colaborării lor economice şi politice cu Rusia. SUA şi Marea Britanie vedeau acest demers un instrument de presiune asupra Rusiei, un mijloc de soluţionarea favorabilă a intereselor lor, a problemelor lor geopolitice şi geostrategice din regiunea Europei şi Eurasiei, de sporire a prezenţei lor politco-militare la Marea Neagră. Reacţia iniţială a Moscovei la posibilitatea intrare a Ucrainei în Alianţa Nord Atlantică a fost una prudentă. Mai ales că Rusia a învăţat, în timpul valurilor de extindere anterioare a Alianţei, că orice încercare a sa de a se opune poate fi  ignorată. Iar în consecinţă vizibilă a fost cea

a unei diminuări a influenţei Rusiei Franţa şi Germania au pledat pentru neutralitatea Ucrainei, pentru transformarea sa într-o zonă lipsită de conflicte, într-un stat tampon. Extinderea NATO în regiune a crescut sub forma unor exerciţii comune, fapt care a făcut cu Rusia să perceapă aceste activităţi drept nişte pregătiri pentru extinderea Alianţei de Nord. Ucraina şi Rusia împart un destin comun derulat pe parcursul ultimilor 350 de ani. Astfel, trecutul comun nu poate fi şters în câţiva ani, chiar în condiţiile existenţei unui puternic sentiment antirus în anumite zone ale Ucrainei.

Read More

Revoluţia Portocalie din Ucraina

Rogozin

Anul 2003 a fost marcat de ,, revoluţia trandafirilor'' din Georgia, iar în 2004 a avut loc revoluţia portocalie din Ucraina. Victoria revoluţiilor colorate din Georgia şi Ucraina alături de schimbarea tonului în cadrul politicii externe a Republicii Moldova după alegerile din aprilie 2005, au fost factori ce, la prima vedere, păreau a confirma valorilor euroatlantice promovate de NATO şi UE. Ucraina a fost considerata unul din statele cu mare dorinţă de eliberare de sub tutela rusească. Revoluţia Portocalie declanşată de rezulatele alegerilor prezedenţiale din noiembrie 2004, care a opus pe prim-ministrul Viktor Ianukovici, liderul Partidul Regiunilor, şi Victor Iuşcenko, liderul opoziţiei ( Ucraina Noastră, Blocul lui Iulia Timoşenko). Iuşcenko îndeamnă pe susţinători la un protest continuu până când hotărârea Comisiei Electorale va fi anulată. La 25.11.2004 Curtea Supremă a blocat validatea noului ales, a anulat rezulatele scrutinului ( 3 decembrie) şi a decis organizarea unui nou scrutin pe 26.12.2004, reţeta a fost folosită cu succes la alegerile din Slovacia ( 1998), Serbia ( 2000) şi Georgia ( 2003) a dat rezultatul dorit. Revoluţia Portocalie desfăşurată sub sloganul Pora ( e timpul) a avut drept scop de a pune mâna pe Ucraina de a transforma relaţiile Occidentului cu ea într-un mediu favorabil intereselor NATO şi UE. După schimbările petrecute în spaţiul CSI, mai ales după revoluţiile portocalii din Georgia şi Ucraina, la Moscova s-a simţit necesitatea redifinirii sistemului de securitate regional din spaţiul post-sovietic.

Victor Iuşcenko

Revoluţia a fost percepută de Moscova ca parte a unei strategii occidentale de slăbire a Rusiei şi reducere a sferei sale de influenţă în CSI, un eveniment greu de acceptat pentru liderii pro-ruşi din republicile ex-sovietice, ei au constatat cu neplăcere că Moscova a fost incapabilă să-şi protejeze cel mai important aliat din vecinătatea apropiată. Impunerea sancţiunilor economice la adresa Georgiei şi Republica Moldova, blocarea accesului Ucrainei şi Georgiei în cadrul NATO ( summitul NATO de la Bucureşti-aprilie 2008), acţiunile militare la adresa Georgiei(2008) şi câştigarea puterii politice în Ucraina de către candidatul prorus Ianukovici. Anumiţi ideologi de la Kremlin au început pregătirea unor planuri ca o contrarevolţuie preventivă asigurându-i victoria lui Ianukovici care spera să facă uitate aspiraţiile spre valorile UE şi au încercat să remodeleze politica externă a Ucrainei potrivit intereselor sale săi rezolve vechea dilemă opţională: UE sau Rusia. Cu o independenţă relativă Armeniei, Georgia, şi Moldova li s-a oferit posibilitatea de a se depărta de Moscova, mai ales că Statele Unite şi Uniunea Europenă erau foarte interesate să slăbească poziţia Rusiei. Valorile şi reformele democratice aplicate de regimul pro-american şi pro-european al lui Viktor Iuscenko pur şi simplu au eşuat într-o ţară deloc surprinzător a rămas le gată de

tradiţiile, influenţele şi politicile Federaţiei Ruse. Greşeala lui Iusceko a fost amestecul în conflictul ruso-georgian, furnizând armament Georgiei, gest care a generat un mare scandal diplomatic. Pe lângă poziţia de furnizor de resurse energetice la preţuri reduse pentru republicile ex-sovietice, ea mai era şi o piaţă de desfacere importantă pentru mărfurile produse ex-sovietic. Relaţiile proaste cu Rusia de-a lungul întregului mandat a lui Iuşcenko într-o ţară cu mult cetăţeni ruşi şi rusofoni care au dezaprobat politica lui Iuşcenko faţă de Moscova şi nu în ultimul rând dezamăgirea celor care se vedeau mai aproape de Uniunea Europeană şi de NATO, dar cărora nu li s-a oferit decât uşi închise. Profitând de incapacitatea structurilor europene de a integra cu succes ţările din CSI, Rusia a continuat să joace un rol economic important în relaţia cu majoritatea noilor state. Kremlinul a înţeles că interesele sale sunt mult mai uşor de atins, speculând divergenţele economice şi politice tot mai mari dintre Uniunea Europenă şi Statele Unite. O eventuală integrare în UE este lipsită de orice perspectivă deoarece ţările occidentale nu dispun de banii necesari modernizării economiei ucrainene, drept pentru care Ucraina trebuie să devină punte de legătură între Europa şi Asia. Revoluţia portocalie a anunţat mari aşteptări dar a adus numai deziluzii, a fost un eşec colosal. Situaţia din Ucraina era să prezinte acuma cu totul altfel dacă revoluţia portocalie era un succes de lungă durată. Revenirea lui Viktor Ianukovici un politician considerat cadavru politic în 2005 sa datorat ineficienţei politicilor guvernamentale ale regimului Iuşcenko. Preşedintele Viktor Ianukovici anunţa că noile manuale de istorie pentru clasa cincea nu se va mai aminti de ,, Revoluţia portocalie'' care l-a adus la conducerea Ucrainei pe pro-occidentalul Victor Iuşcenco, elevii urmând să afle despre revolta populară din 2004 abia în clasa XI-a. Liderii săi nu au reuşit să-şi ţină promisiunile privind dezvoltarea democraţiei, înlăturarea corupţiei şi reforma economică. Euforia succesului a dispărut rapid. Mijloacele de presiune ale ruşilor rămân imbatabile după ce au fost exersate sute de ani, începând cu 2006, Rusia a dat de înţeles, atât statelor din zonă cât şi comunităţile internaţionale, că acceptarea fostelor state satelit din Bazinul Mării Negre în cadrul structurilor euroatlantice (NATO şi UE) nu va fi tolerată.

Fără Ucraina, supravieţuirea politică, economică şi militară a Rusiei este, în mod serios , pusă sub semnul întrebării. Ucraina constituie adevărata forţă pentru viitoare politică a Rusiei în spaţiul post-sovietic, european şi euroasiatic. Integrarea euro-atlantică a Georgiei ar fi fost un incident iritant, integrarea Ucrainei ar fi fost o catastrofă, ar schimba echilibrul strategic în Europa ar pune capăt speranţei ruse de a-şi restaura hegemonia prin uniunea vamală. Evenimentele din Ucraina nu sunt altceva decât un război între Statele Unite, Uniunea Europenă şi Rusia.

Read More

Factorul militar rus în Ucraina (Dosarul Flota)

Portavionul Variag

După încheierea războilui rece, destrămarea Uniunii Sovietice a marcat începutul unei perioade confuze în Forţele Maritime Militare. Subiectul principal al acestu material va fi flota din Marea Neagră care la momentul respectiv avea în dotare 635 de nave cu un efectiv de circa 70 000 de oameni, după 1995 ea a rămas cu 14 submarine, 31 de nave de suprafaţă şi de coastă, 125 de avioane de luptă, 85 de elicoptere şi 40 000 de oameni. În 1991 Elţîn a trecut această flotă în subordinea CSI. Prin acordul dintre Elţîn şi Kravciuc din 17 iunie 1993 se stabilise împărţirea egală a flotei 50% - 50%. La sfârşitul lui iunie, un grup de 120 de ofiţeri din marină declară că Flota nu poate fi divizată şi cer parlamentelor celor două state să respingă acordul. Ministrul Apărării a Rusiei, P. Gracev, profită de atmosfera creată şi propune o revizuire a termenilor conveniţi. La 9 iulie 1993, Parlamentul Rus votează aproape în unanimitate , o rezoluţie prin care declară Sevastopolul, principal oraş din Crimeea şi sediul Flotei M. Negre, teritoriu rusesc, deoarece el n-ar fi fost inclus în înţelegerile din 1954. La 9 mai 1995 la Soci Elţîn şi Kravciuk au semnat Acordul privind partajarea Flotei din Marea Neagră ( Rusia-81,7% , Ucraina-18,3%). Acordul încheiat pe 28 mai 1997 de către prim-miniştri ai Rusiei şi Ucrainei prevedea următoarele: -Rusia v-a putea folosi pentru 20 de ani patru din băile portului Sevastopol cu posibilitatea de reînnoire a contractului pe perioade de câte cinci ani, Ucraina v-a putea folosi doar una singură, Streleţkaia, iar baia Yujnaia va fi demilitarizată; - Flota Rusă va putea fi folosi facilităţi în locaţiile: Feodosia, Yalta, Kacea, Batliman, Cernomorsk, Koktebel, Pişceana Balka, Hvardiisk, Priberejne, pe dealurile Opuk şi Diurmen, precum şi două localităţi în afara Crimeeii: Henicevsk şi Mikolaiv, toate aceste locaţii fiind materializate în 4500 de clădiri şi 18 000 hectare; - Rusia nu va menţine în baze mai mult de 25 000 militari, 123 de transportoare blindate, 110 tancuri, 92 de avioane şi 71 de elicoptere. La 21.04.2010 la Harkov a fost semnat de preşedinţii Medvedev şi Ianukovici prin care Ianukovici a prelungit cu 25 de ani termenul staţionării flotei ruse în portul Ucrainean Sevastopol după expirarea acordului semnat în 1997 în 2017 şi a obţinut în schimb reducerea cu 30 la sută a preţului gazelor ruseşti livrate Ucrainei. Rusia închiriază până în 2042, baza navală de la Sevastopol. Ucraina a primit o reducere până în anul 2020, pe când flota rusă va staţiona cu toate facilităţile până 2042. Ucraina a obţinut doar o creştere a chiriei cu 2.2 milioane pe an. Chiria anuală sa marit de la 97.8 milioane de dolari la 100 de milioane de dolari pe an. Referitor la la acest acord Vladimir Putin a declarat că înţelegerea despre gaze contra flotă este costisitoare pentru Rusia, dar cooperarea este mai importantă decât banii. Când parlamentul de la Kiev a ratificat acordul despre flota rusă, deputaţii opoziţiei au aruncat cu grenade şi fumigene în cei ai puterii , luânduse la bătaie cu deputaţii Partidului Regiunilor. Violenţa din parlament a ajuns în stradă, iar pe fundalul crizei viitorul arată sumbru, după pierderea Crimeei întrebarea potrivită cum se va produce separarea după modelul Cehoslovaiei, paşnic şi bună înţelegere sau cel mai probabil după modelul Iugoslav. Problema ar fi fost altfel dacă Ucraina nu ar fi vândut Chinei în anul 1998 pe ridicola sumă de 20 milioane, China reuşete să achiziţioneze ca fier vechi portavionul Variag ( clasa Kuzneţov), care la acea dată era terminată în procent de 67 % , valora mai mult de un miliard.

Recomand şi articolul   Flota Rusă din Marea Neagră.

Divizia 30 Nave de suprafaţă:
1.    Brigada 11 Nave de suprafaţă – format din  crucişătorul Moskva, Distrugătoarele  Kerci şi Smetlivîi şi fregatele Ladni şi Pitlivîi   read more ...

Read More