Justiţie şi Afaceri Interne (JAI)

Tratatul de la Roma (1957) nu prevedea cooperarea în domeniul JAI.    Cooperarea în justiţie şi afaceri interne în Statele membre a început în 1975, prin apariţia un cadru legal referitoare la imigraţie, azil, la cooperarea poliţienească şi sistemul judiciar. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne a apărut foarte târziu demostrând faptul că JAI a avut un început dificil şi motivele sunt următoarele:-includerea de construcţie Europeană la acest sector;       

-Dificultatea de armoniza o mare varietate de instrumente utilizate pentru aceste politici la nivel naţional.

-Rezistenţa de către statele membre pentru transferul de competenţe în sectoarele tradiţional definit ca bază a suveranităţii;

-Amplitudinea, diversitatea şi importanţa parteneriatelor cu care ţările membre se confruntă de la migraţia cu azil, la lupta împotriva crimei organizate, cooperarea judiciară în materie civilă şi penală.   Dacă iniţial  libera circulaţie  privea doar circulaţia liberă a persoanelor, în special lucrătorii migranţi, care caută locuri de muncă în străinătate, o astfel de cooperare a extins în 1970 în domenii importante ale statelor membre, cum ar fi reţelelor crimei organizate transfrontaliere, traficul de droguri, imigraţia ilegală şi terorismul.    Cooperarea în domeniul justiţiei au condus treptat printr-o serie de acorduri între statele membre: terrorism -1979, eliminarea legalizării documentelor – 1987, extrădarea – 1987,  procedure penale -1990, pensii alimentare – 1990, execuţia pedepselor penale – 1991, deşi modestă, prefigura spaţiul istoric, constituirea unui spaţiu veritabil în cooperărea judiciară europeană.  Tratatul de la Maastricht (1993), de asemenea, cunoscut ca Tratatul din Uniunea Europeană (TUE), adaugă un al treilea pilon structurilor comunitare de cooperare în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.    Prin Tratatul de secţiunea VI aduce JAI sub auspiciile UE, în timp ce sprijinirea unui caracater distinct datorat importanţei  ataşate de statele membre chestiunilor JAI. Scopul politicii comunitare în domeniul justiţiei şi al afcerilor interne este conservarea şi extinderea zonei de libertate, securitate și justiție, reprezentată de către Uniunea Europeană.  Politica comunitară în domeniul justiţiei şi afacerilor interne includ probleme sensibile la public, cum ar fi: politica de azil; politica de azil; trecerea frontierelor externe; imigraţia, combaterea dependeţei de droguri; combaterea judiciară în domeniul dreptului civil;cooperarea judiciară; cooperarea judiciară în domeniul criminalităţii; cooperarea vamală; cooperarea în domeniul poliţienesc, astfel încât negocierile pe acest capitol se ocupă în special pentru a căuta modalităţi de a spori încrederea în capacitatea statelor membre de a țărilor candidate să pună în aplicare acquis-ul relevant. Țările candidate trebuia să dovedească că poate aplica în practică legislaţia relevantă înainte de data aderării, care sunt necesare pentru punerea în aplicare a măsurilor referitoare la administrarea de a atinge un standard European. Ideea unei Europe Unite este printre cauzele de construcție, asigurarea liberă a circulaţiei, dreptul de a alege locul în care doresc să lucreze sau să trăiască fără orice alte restricții pentru cetăţenii lor. Pentru a realiza această libertate, între statele membre ale UE au fost necesare eforturi continue pentru a elimina obstacolele care împiedică accesul la libertate, aparent simplu de formulat. Este vorba despre crearea unui spațiu European de libertate, securitate şi Justiţie.  Comunitatea trebuie să garanteze  protecţia  cetăţenilor de crima organizata la nivel internaţional, acces egal la sistemul judiciar, protecţia drepturilor fundamentale, oriunde s-ar afla în statele  membre. Aceste condiţii, stabilite la nivel de principiu au fost stabilite la nivelul Uniunii Europene prin cooperarea în domeniul justiţiei.  

Read More

Integrarea Republicii Moldova în structurile europene şi euro-atlantice.

Relaţia cu NATO a Republicii Moldova este una dintre cele mai complexe şi delicate. În parcursul ei European, R. Moldova este prinsă între experienţa istorică a tuturor a statelor răsăritene în parcursul european, respectiv trecerea prin NATO, ca o condiţie necesară pentru pregătirea societăţilor de confruntare cu testul integrării europene şi foarfecele neutralităţii, stipulată în Constituţie. Neutralitate de iure, nu de facto, trupele ruseşti fiind încă prezente iliegal pe teriroriul Republicii Moldova cu toate că în Constituţia R. Moldova din Art.11 alin. (2) „Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său.” Relaţia Moldova-NATO, îsi are inceputul la 6 ianuarie 1994, cu ocazia reuniunii la nivel înalt a Alianţei Nord-Atlantice, la care a fost examinată iniţiativa americană "Parteneriatul pentru Pace", Republica Moldova şi-a exprimat interesul de a adera la acest Program. La 16 martie 1994,la Bruxelles, la Cartierul General NATO, a avut loc prima întrevedere a Preşedintelui Republicii Moldova cu Secretarul General NATO urmată de semnarea Documentului-cadru al Programului "Parteneriatul pentru Pace".

Scopurile Parteneriatului pentru Pace includ:

• Facilitarea transparenţei în procesele de planificare a apărării naţionale şi de buget;
• Asigurarea controlului democratic al forţelor de apărare;
• Menţinerea capacităţii şi a disponibilităţii de a contribui la operaţiunile puse sub autoritatea ONU;
• Dezvoltarea pe termen lung, a forţelor care sunt mai capabile să opereze cu cele ale membrilor Alianţei Nord Atlantice.

Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord este însă fundamental diferită de aderarea la UE, prin natura şi specificul organizaţiei internaţionale vizate în acest caz modelul de modificare a constitutiei este cel mai potrivit pentru Republica Moldova, spre exemplu constituantul român a prevăzut acelaşi tip de procedură particulară de aderare ca şi pentru Uniunea Europeană, adică adoptarea unei legi sui generis de ratificare a unui tratat internaţional, în şedinţa comună a Parlamentului, cu o majoritate de 2/3 din numărul total al deputaţilor, deşi participarea la Tratatul Atlanticului de Nord corespunde unui alt tip de prioritate a politicii statale, anume aceea de asigurare a securităţii şi de creştere a capacităţii sale de apărare. După 2001, anul venirii la putere a comuniştilor , ideea de „ neutraliate” devine sacrosantă şi determinată în orice demers de politică externă a Chişinăului. Cu toate acestea, tot în perioada guvernării comuniste, Preşedintele Republicii Moldova a vizitat la 7 iunie 2005, Cartierul General al Alianţei participînd la reuniunea NAC. În cadrul acesteia, a fost declarată intenţia Republicii Moldova de a adopta un Plan individual de Acţiuni al Parteneriatului (IPAP). Drept urmare, Planul Individual de Acţiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO, care marchează o etapă calitativ nouă în cooperarea dintre cele două părţi, a fost adoptat de către Consiliul Nord-Atlantic al Alianţei la 19 mai şi, respectiv, de Guvernul Republicii Moldova la 24 mai 2006.Acest document fixează un şir de obiective importante, precum aprofundarea cooperării RM cu structurile şi instituţiile europene şi euroatlantice, promovarea reformelor democratice în diverse domenii, reformarea şi modernizarea sectorului de securitate şi apărare, consolidarea controlului democratic asupra forţelor armate etc. Integrarea în NATO este un proces care afectează întreaga societate, la nivel sistematic şi uman. Planul de acţiuni nu prevede  nimic în ceea ce priveşte reformarea sectorului militar sau relaţia acestuia cu spaţiul civil. Este o naivitate să crezi că poţi democratiza societăţi din fostul spaţiu sovietic fără a demantela şi reforma, în primul rând, instituţiile de forţă. Aşa cum este provincial şi proba unui complex profund a tot repeta presupusa excepţionaliate a Republicii Moldova. În discursul său de la Summit-ul Bucureşti, preşedintele celui mai puternic stat de pe planetă, George W. Bush, vorbea inspirat, despre „civilizaţia euroatlantică” şi „instituţiile Europei” . „Instituţiile Europei” – nu „instituţiile europene” – sunt în viziunea preşedintelui american, NATO şi UE. Ele, împreună, au clădit Europa în care , în 2007, România şi Bulgaria s-au integrat şi spre care R.Moldova năzuieşte. Mai mult: integrarea in „ instituţiile Europei” este ispăşirea târzie pe care occidentalii au făcut-o pentru târguri mai vechi, ignobile şi peste capul răsăritenilor. A sugerat-o preşedintele Bush, subtil, dar nu foarte, când vorbit în discursul său despre integrarea în instituţiile Europei ca singurul instrumet prin care „Europa depăşeşte moştenirea amară a Ialtei”. Din punct de vedere juridic, aderarea unui stat la UE presupune ratificarea mai multor tratate internaţionale, numite de textul Constituţiei „tratatele constitutive ale UE". ConstituţiaRomâniei cuprindea dispoziţii generale referitoare la ratificarea tratelor internaţionale (art. 11) şi prevederi specifice privind doar tratatele internaţionale din domeniul drepturilor omului (art. 20), însă nu cuprindea şi dispoziţii cu caracter general referitoare la transferul unor atribuţii statale în sarcina unor organizaţii internaţionale sau cu privire la exercitarea în comun cu alte state a unor competenţe specific statale, aşa cum este cazul altor legi fundamentale europene " Polonia şi Suedia au propus la 26 mai 2008 instituirea unui parteneriat estic în cadrul politicii de vecinătate. Evenimentele din Gerorgia din august 2008 au grăbit promovarea şi reformularea proiectului iar la 7 mai 2009 Parteneriatul Estic este oficial lansat în cadrul primului Summit la nivel înalt de la Praga. Încercarea de a acorda un confort psihic nu este suficientă pentru a consolida un parteneriat solid care să funcţioneze pe baza unor interese. După eliminarea difinitivă a taxelor vamale în vest care asigură venituri importante pentru bugetul Republicii Moldova va reveni cu greu de pe deficit. Dacă liberalizarea comercială şi integrarea economică nu va fi susţinută de asistenţă financiară considerabilă, eliminarea vizelor vor fi aruncaţi în şomaj muncitori care efectiv nu vor mai avea soluţii de angajare. Pentru că piaţa muncii ruseşti va fi închisă pentru basarabeni din moment ce Republica Moldova va fi integrată în economia europeană. Oficial în Federaţia Rusa muncesc peste 500 de mii de muncitori migranţi originari din Republica Moldova. Declaraţii în acest sens au fost facute luni de şeful adjunct al Serviciului Federal de Migratiune din Federatia Rusa, Anatoli Fomenko.Parteneriatul estic nu prevede nici o perspectivă clară de integrare europeană, este mai degrabă un eşec total al politicii europene în republica Moldova care continuă prin naivitate şi lipsă de idei să susţină că este un succes. Republica Moldova se regăseşte alături de Azerbaidjan sau Armenia, state care nu-şi propun aderarea la Uniunea europeană. Răspunderea fundamentală pentru securitatea ţării o poartă, desigur Preeşedintele Parlamentului, guvernul, şi celelalte instituţii ale statului. Democraţia a fost importată ca fiind un bun model optim de management al unui stat, economia se doreşte a fi în circuitul mondial însă sunt sfidate prin caracterul sfidător a clasei politice.Din păcate în Republica Moldova lipseşte acea clasă politică care ar avea dorinţa de a integra în structurile europene şi euro-atlantice. Instruirea elitelor la şcolile cele mai prestigioase ale lumii, democratizarea republicii Moldova şi reformele economice pot duce la crearea bazei pentru un stat viabil, apt să decidă singur drumul pe care doreşte să-l urmeze – spre Uniunea Europeană şi NATO sau spre Uniunea Vamală . Relaţia dintre stat şi cetăţeni este cauza principală pentru care această situaţie persistă.

Read More

Reglementarea conflictului Transnistrian.

Războiul izbucnit în Transnistria în vara anului 1992 n-a fost altceva decât o încercare a Kremlinului de a păstra controlul asupra Moldovei şi de a ţine România în şah permanent, ideea geostrategică a autoproclamatei enclave nistrene reprezentând un punct de sprijin rusesc menit să menţină Republica Moldova sub tutela Moscovei, Ucraina sub amenințare şi Balcanii sub supraveghere atentă a Rusiei. Soluţionarea separatismului transnistrean este percepută de Rusia ca o încălcare a intereselor sale. Transnistria reunită cu Moldova ar tinde spre Uniunea Europeană,şi nu spre Rusia. Pentru Statele Unite, nu este suficient de importantă pentru a merita o acţiune fermă, ce ar putea supăra pe Rusia, iar Statele Unite au nevoie disperată de sprijin rusesc în alte zone. Nu este momentul să se discute despre Moldova. Prin urmare federaţia Rusă jonglează cu problema diferendului transnitrean şi soluţionarea acestuia. Rusia este interesată să menţină influenţa în spaţiul ex-sovietic intact şi chiar să reîntoarcă fostele ,, teritorii’’în limitele fostului imperiu.  Trasnistria şi-a declarat independenţa ca urmare colapsului Uniuniii Sovietice, ceaa ce adus la un scurt război civil în 1992. Autorităţile Trasnistrene autoproclamate nu sunt recunoscute la nivel internaţional şi disputa este departe de a fi soluţionată. Conflictul are o dimensiune economică şi comercială semnificativă, deoarece cea mai mare parte a industriei Moldovei este situată în regiunea Trasnisitreană. Nici o rezolvare politică nu se putea lua fără  cooperarea Rusiei, iar naţionalismul a devenit un instrument politic.Moldova de astăzi este o ţară a agriculturii de subzistență , în timp ce Transnistria este mult mai industrializată. Mecanismele inştituţionale, dependenţa de piaţa şi hidrocarburile ruseşti. Moldova a moştenit aşa zisul conflict îngheţat susţinut şi alimentat de la Moscova. Federaţia Rusă le ofera un ajutor material colosal în fiecare an, plus în stânga Nistrului asemenea giganţi industriali ca Uzina Metalurgică moldovenească, Centrala Termoelectrică regională de la Cuciurgan , Tirotex-ul, Fabrica de Ciment de la Râbniţa, Combinatul Floare,Hidrocentrala din Dubasari, Uzina Metalurgica din Ribnita, KVINT-ul etc acestea sunt principalele întreprinderi care asigură acest flux de exporturi şi pe care, de fapt, şi se ţin toate încasările regiunii, atunci când vine vorba de încasări la buget, care confera o valoare economica semnificativa acestui teritoriu micut. Promovarea reformelor în Republica Moldova precum înbunătăţirea climatului de afaceri, ar ajuta şi în efortul de a face Republica Moldova mai atractivă pentru Transnistria. Pe lângă faptul că teritoriul din partea dreaptă a Nistrului nu este atractivă zonei de est a ţării, 50-60% din necesităţile Republicii Moldova în curent electric sunt asigurate de cel mai mare producător de curent electric de Grupul Inter RAO EES, proprietarul Centralei de la Cuciurgan. UE sprijină integritatea teritorială a Republici Moldova şi ajută la rezolvarea conflictului în diverse moduri precum ar fi înbunătăţirea şi administrarea frontierelor, întărirea şi cooperarea transfrontalieră, de a ajuta la prevenirea traficului de fiinţe umane, contrabanda cu mărfuri, proliferarea armelor şi fraude la frontieră dea lungul graniţei dintre Republica Moldova şi Ucraina inclusiv în segemntul Trasnistrean. Se consideră că contrabanda ilegală ajută la susţinerea autorităţilor trasnistrene nerecunoste. Administrarea corectă a frontierei ar trebui să aducă beneficii în economie. Chişinăul a încasat atâtea umilinţe şi eşecuri în ceea ce s-a numit procesul de reglementare a conflictului transnistrean! Cel puţin ca altternativă de negociere? Astăzi a devenit limpede că Federaţia Rusă nu crede lacrimile republicii Moldova. Se pare că nici în cele Bruxelles-ului. NATO este singura instituţie internaţională care stârneşte la Moscova angoase şi poate genera cedări. 

Read More

Contributia României la stabilizarea regiunii

Temerile de a nu deranja autorităţile ruse impun acţiuni precaute din partea UE. Ruşii sunt în mod intrisec imperiali, România are interese legitime în Republica Moldova ca membru NATO şi UE e singura ţară care poate să asigure şi să garanteze ca ,,avocat’’ securitatea Republicii Moldova. Rusia inventat un concept de securitate special ce este denumită vecinătatea apropiată-fostele Republici ale URSS. Situata la zona de frontiera a NATO, Romania trebuie sa devina un avanpost al Aliantei Nord-Atlantice, şi în acelasi timp, un factor de multiplicare a strategiei NATO în regiunea Marii Negre, a Caucazului si in spatiul CSI. Mai mult România s-a găsit „prinsă” între două focare de destrămare statală violentă: fosta URSS şi fosta Iugoslavia. Or, în aceste condiţii, dobândirea accesului la securitate şi prosperitate generate şi garantate de instituţiile occidentale NATO şi UE devenea o sarcină primordială.  Un aspect important este acordul încheiat intre Romania si SUA privind amplasarea sistemului de aparare împotriva rachetelor balistice al Statelor Unite in Romania a intrat in vigoare vineri, 23 decembrie 2011. Fiind un sistemul de interceptori de apărare împotriva rachetelor balistice al SUA va fi amplasat în Baza aeriană de la Deveselu, ca parte componentă a Abordării Adaptive în Etape a Sistemului de Apărare împotriva Rachetelor Balistice al SUA în Europa, la orizontul anului 2015. Republica Moldovaar putea fi acoperita de scutul antiracheta, chiar daca acesta este creat pentru ţările din NATO.Totodată au fost definitivate principalele acorduri de colaborare bilaterală, în special cu ţările NATO şi statele vecine. Desfăşurarea programelor de instruire şi antrenament în comun (cu statele NATO, R. Moldova, Ucraina, etc.), crearea unui sistem de stagii reciproce în unităţi (cu toate statele NATO) reprezintă activităţi care completează participarea la cursuri.  . Diplomaţia Română a dovedit serioase dificultăţi în a afirma o strategie de politică externă coerentă pe termen mediu şi lung în privinţa republicii Moldova. Federaţia Rusă are interese în Transninstria – unde se află trupe, depozite de armament şi un număr substanţial de ruşi. În dreapta Nistrului firmele ruseşti deţin controlul cvasitotal asupra economiei viabile, asupra sursele şi reţelelor de distribuţie a gazului, a energiei şi aprovizionării cu petrol. Serviciul de Securitate Federal este succesorul KGB. Un sfert din birocraţii Rusiei sunt membrii ai forţelor armate şi alte servicii de securitate. Folosesc forţa pentru simplul fapt că nu cunosc modalitate alternativă de a rezolva problemele. Relaţia România-Rusia este una emotivă. România şi Federaţia Rusă duc lipsă de comunicare datorită orgoliilor istorice. Relaţiile dintre Rusia şi Uniunea Europeană sunt prepondernt economic care obligă la soluţionarea diplomatică. Relaţiile dintre SUA şi Federaţia Rusă merită de prcizat că platforma electorală a lui Obama a cuprins în mod explicit ameliorarea relaţiilor cu Rusia. . România nu-şi poate permite de a menţine starea tensionată cu Federaţia Rusă, teme de interes comun ar fi lupta împotriva terorismului prin dezvoltarea comună de tehnologii şi prin exerciţii comune de training pentru subdiviziunile specializate în lupte anti-terorism. O dată cu venirea lui Putin a redus întrucâtva tema unui imperialism după un imperiu bazat pe specularea insecurităţii energetice occidentale, armă strategică în jocul subnuclear al puterii. Rusia mizează pe raportul de forţă, deţine zăcăminte de resurse energetice astfel că acest raport este de multe ori în avantajul lor. Lucrările de construcţie la gazoductul Iaşi-Ungheni, care va conecta reţelele de gaze ale României şi Republicii Moldova, ar urma să fie lansate pe 27 august 2013, în prezenţa premierilor din cele două state şi a comisarului european pentru Energie. România până în anul 2040 v-a deveni ,, Motorul Europei” datorită poziţiei geografice, potenţialului uman, şi a resursele geografice. Pentru ca România să devină un stat puternic terbuie să devină stat dezvoltat economic, un stat cu instituţii publice democratice cu practici democratice. Rolul României pentru menţinerea păcii este menţionat cel mai bine de Preşedintele Bushcare spus ceea ce într-un final atrage dimensiunea strategică a României în Europa şi anume că : „ România este vârful de lance al extinderii NATO în Est.”Nu întâmplător, preşedintele Bush vorbeşte despre „aerul proaspăt al tinerilor democraţii.”Despre faptul că acestea „ ştiu mai bine să preţuiască libertatea după ce au luptat de curând împotriva dictaturii.”Este în acelaşi timp un semnal că Washingtonul este iritat că vest-europenii trec acum cu uşurinţă peste spijinul pe care l-au primit după cel de-al doilea război mondial în epoca războiului rece. Americanii semnalează că au alternativă: noile democraţii est-europene sărace, dar foarte hotărâte să-şi croiască un drum. 

Read More

Recunoaşterea internaţională a Marii Uniri.

Delegatia Basarabiei la Congresul de Pace de la Paris

Desăvîrşirea unităţii naţionale la 1918 a constituit un factor primordial pentru  afirmarea România  în viaţa internaţională în noile împrejurări create după I război mondial. Politica externă a România  a fost orientată în primul rînd spre menţinerea integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale. O preocupare importantă a diplomaţiei române a fost de asemenea lărgirea relaţiilor de colaborare cu statele europene. La 27 martie 1918 a avut marele act istoric în viața națiunii românești: unirea Basarabiei cu România. Acest act s-a săvârșit în înprejurări  de fapt  și psihologice  foarte complicate. Pe de o parte revoluția rusească, pe de alta parte victoria puterilor centrale, pe de o parte mișcarea națională din Basarabia, de altă parte tendința firească a Regatului Român  spre unirea cu Basarabia, toate acestea au influențat asupra mersului evenimentelor din Basarabia și au condiționat rezultatul.
Basarabia prima din toate teritoriile răpite României s-a unit cu ea. În acelaşi an, participă la procesul de unire și celelalte părți ale trupului și spiritului  național românesc. Apare pe scenă istorică Romania Mare. În primii ani după unire activitatea politico-diplomatică a guvernului român a fost orientată spre obţinerea recunoaşterii internaţionale a statului român în noile hotare. În acest scop România  a participat la Conferinţa de pace de la Paris, care şi-a desfăşurat lucrările în anii 1919-1920.
De rînd cu alte state delegaţia România  în frunte cu prim-ministru Ion I.C.Brătianu a semnat la 28 iunie 1919 Tratatul de Pace cu Germania după care au urmat negocierele privind în special recunoaşterea noilor hotare ale statului român, stabilite după Marea Unire. La 10 decembrie 1919 nu fără dificultăţi Tratatul de Saint-Germain prin care Austria recunoştea unirea cu Bucovinei cu România. Suveranitatea Statului România  asupra Transilvaniei era recunoscută de către Ungaria prin tratatul de  la Trianon din 4 iunie 1920. România  a semnat de asemenea şi tratatul cu Bulgaria la Neuile sur Seine prin care se confirmă hotarul dintre cele două ţări stabilit în 1913. În ansamblu tratatele semnate au avut o importanţă mare, contribuind la reglementarea şi normalizarea situaţiei internaţionale după I război mondial.

Romania Mare

România  a beneficiat de un cadru internaţional ce a permis refacerea şi dezvoltarea economiei, consolidarea politicii interne, afirmarea din plin a culturii româneşti. Negocierele de la Paris privind recunoaşterea internaţională a Unirii Basarabiei cu România  au decurs în condiţii dificile, întîmpinînd obstacole destul de mari. În primul rînd a influienţat poziţia ostilă a Rusiei sovietice faţă de România  şi evenimentele războiului civil din întinsurile fostului imperiu ţarist. Un alt factor ce a frînat tratativele la constituit propaganda antiromînească promovată la Paris de către grupările ruseşti, formate din foştii miniştri ai ţarului şi membri ai guvernului provizoriu (Miliucov, Sazanov, Maklakov), care erau susţinuţi şi de un grup de proprietari emigranţi din Basarabia( A.Krupenski şi A. Şmidt). Activitatea diplomaţiei române în scopul recunoaşterii unirii Basarabiei a fost susţinută prin eforturile pline de competenţă şi energie a lui I. Pelivan, care fusese numit delegat al guvernului român din partea Basarabiei. El a contribuit la iniţierea cercurilor politice şi a opiniei publice în problema Basarabiei. La Paris a activat o delegaţie de basarabeni din care făceau parte N. Codreanu, S. Cujba şi Gh.Năstase. La recunoaşterea unirii şi-a adus contribuţia istoricii P.Gore şi P.Cazacu, care prin cercetările bazate pe bazele statistice ruseşti au adus argumente neîndoielnice cu privire la componenţa etnică prepoderent românească a populaţiei dintre Prut şi Nistru. În urma unor încordate negocieri diplomatice la 28 octombrie 1920 a fost semnat tratatul de la Paris de către reprezentanţii Angliei, Franţei, Italiei şi Japoniei pe de o parte şi ai România  pe de alta. Conform tratatului Basarabia era recunoscută parte integrată a statului român.

Read More

Republica Democratică Moldovenească de la Independență la Unirea cu România

Republica Democratică Moldovenească a fost înfiinţată la 2 decembrie 1917 pe teritoriul Basarabiei, prin proclamaţia Sfatului Ţării. Proclamarea Republicii Democratice Moldovenești s-a făcut în condiţiile revoluţiei ruse din 1917. În vechiul Imperiu Rus, Basarabia constituia  punctul cel mai îndepărtat față de centru. În momentul revoluției, remniscențele istorice ale acestei regiuni au adus la reînnoirea vechilor sale legături cu Moldova și i-au readus  în memorie autonomia politică de care s-a bucurat ăn prima perioadă a anexării sale la Rusia. Iniţial Republica Democratică Moldovenească  a fost declarată parte a unei viitoare Rusii federale, dar la 24 ianuarie 1918 şi-a proclamat independenţa. În condiţiile anarhiei existentă datorită revoluţiei ruse, conducătorii Republicii Democratice Moldovenești (Ion Inculeţ, Nicolae Codreanu, Ion Pelivan, Nicolae Sacară) au cerut sprijin pentru restabilirea ordinii de la generalul rus Scerbacev, comandantul armatei ruse de pe frontul românesc. Cum acesta nu avea ostaşi disponibili, armata rusă fiind şi ea în stare de anarhie la acea vreme, a înaintat cererea respectivă aliaţilor români. Ca urmare a acestei cereri, în ianuarie 1918 armata română a intrat în Basarabia.

Pînă la urmă bolşevicii au fost nevoiţi să părăsească Basarabia. La 13 ianuarie 1918 armata română a intrat în Chişinău. Evenimentul care a marcat hotărîtor evoluţia politică a spaţiului dintre Prut şi Nistru în primele luni ale anului 1918 a fost proclamarea independenţei Ucrainei. Ca urmare a acestui fapt, la 22 ianuarie 1918 Sfatul Ţării s-a văzut nevoit să voteze independenţa Republicii Democratice Moldovenești în unanimitate, publicată - în mod simbolic - la 24 ianuarie 1918.
Mișcarea națională din Basarabia a trecut  prin următoarele faze:
1)     La 25 Octombrie 1917 congresul ostașilor moldoveni, compus din 989 delegați (ofițeri și soldați), proclamă autonomia teritorială politică a Basarabiei, motivând acest act  prin considerațiunile de cultură națională propie, trecutul istoric al Basarabiei și principiul libertății poporelor de adispune de soarta lor. La 21 noiembrie 1917 se întrunește parlamentul revoluționar al basarabiei sub denumirea de ,,Sfatul Țării,,
2)      La  2 decembrie 1917 Sfatul Țării proclamă Basarabia  republică Moldovenească democratică, legată cu Rusia ca stat federativ și alege un organ executiv, Consiliul Directorilor Generali. În urma  dezordinelor și anarhiei, ce începea să se răsândească pe pământul provinciei, precum și a cererii de ajutor militar, adresate guvernului român  de către directori, în Basarabia intră la 13 ianuarie 1918 armata română. Ea nu are ca scop, decât restabilirea ordinei sociale și asigurarea aprovizionării armatelor române. Basarabia forma atunci dosul armatelor române și ruse ce luau parte la războiul mondial.

3)      La 24 ianuarie 1918 Sfatul Țării  proclamă Basarabia republică independentă. Legătura cu Rusia era ruptă de mult grație faptului obiectiv că între rusia și Basarabia se afla Ucraina independentă. În afara de aceasta a făcut progres și conștiința națională. Populația a început să înțeleagă că trecutul Basarabiei îi indică alt loc, decât în compunerea rusiei, fie unitară, fie federală.

4)      La 27 martie 1918, se realizează unirea Basarabiei cu România. Sfatul Țării  pune unele condițiuni cu privire la regimul politic, social și administrativ, ce trebuie să fie păstrat în această provincie după unire.
Proclamarea independenţei Basarabiei trebuie privită ca o concluzie logică a faptului că Ucraina a tăiat din punct de vedere geografic orice punţi de legătură ale Basarabiei cu Rusia, Abia de acum încolo, după proclamarea independenţei, mişcarea naţională basarabeană intră în faza sa ,,unionistă”: problema unirii  cu România  se va pune în mod hotărît în paginile ,,Cuvîntului Moldovenesc”, iar revista ,,Ardealul”, editată de către ardeleanul Onisifor Ghibu, se va denumi ,,România Nouă”. O serie de deputaţi ai Blocului Moldovenesc şi ai Fraţiunii Ţărăneşti, între care s-au evidenţiat Ion Pelivan, Pan Halipa, Ion Inculet, Daniel Ciugureanu, Ion Buzdugan, ş.a., a început o intensă activitate de negociere a viitoarei uniri politice cu România  la Iaşi şi la Bucureşti şi, totodată, o muncă de convingere a restului deputaţilor Sfatului Ţării, astfel încît unirea să nu pară a fi o simplă anexare din partea România , care avea trupe militare în Basarabia, ci o unire liber consimţită  de populaţie prin votul reprezentanţilor ei din Sfatul Ţării.
La 22 februarie 1918 au început intense tratative germano-române asupra unirii Basarabiei cu România , la care au fost invitaţi I. Inculet şi D. Ciugureanu, iar vizitele celorlalţi fruntaşi basarabeni la Iaşi s-au înmulţit la începutul anului 1918. Subiectul lor, şi anume, aspectele viitoarei uniri au fost amplu dezbătute cu oficialii români şi cu reprezentanţii Antantei. În fine, ultima piedică în calea înfăptuirii unirii, legată de venirea guvernului Alexandru Marghiloman în fruntea ţării, a dispărut după ce reprezentanţii diplomatici ai Antantei au dat asigurări liderilor basarabeni că aprobă Unirea chiar şi cu un guvern conservator la putere în România .

La 27 martie 1918, în prezenţa  reprezentanţilor cabinetului român, a înceaput sedinţa istorică a Sfatului Ţării prezidată de Ion Inculeţ. Declaraţia Blocului Mold, constituind Rezoluţia de unire a Basarabiei cu România  a fost votată cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă şi 36 abţineri, în absenţa a 13 deputaţi. Unirea, a constituit un act istoric, o necesitate a momentului, şi a fost realizată de către reprezentanţii boerimii naţionale, de către Partidul Naţional Moldovenesc, de către toate elitele Basarabiei şi de către clasa politică din România ; toate au folosit în acest scop revoluţia rusă drept pretext, iar Sfatul Ţării drept instrument de realizare. Iar tratatul de la Paris (1920) va confirma unirea Basarabiei cu România .

Read More

Reformele administrative și judiciare din Basarabia.

7 octombrie 1857 – Adunarea ad-hoc a Moldovei, Mihail Kogalniceanu

În dată de 29 februarie 1828 va fi promulgat noul statut al administrări Basarabiei, prin care era desființat Consiliul Suprem, acesta fiind înlocuit de un consiliu provincial. În același timp erau introduse în provincia( pînă atunci autonomă) reglementările legislative valabile în toate guberniile rusești. Anul 1828 pune începutul altei etape de administrare a Basarabiei. A fost adoptată şi publicată “Legiunea relativă la administrarea Basarabiei”. În articolele introductive ale noii Legi exista o dispoziţie importantă, conform căreia, asupra provinciei se extindea legislaţia rusă de administrare. Prin această dispoziţie se introduce în Basarabia organizarea administrativă rusă. Basarabia devine o provincie a ţinutului Novorosia, administraţia căreia era formată din următoarele instituţii:
- Sfatul oblastei;
- Direcţia oblastei;
- Palatul Haznalei;
- Tribunalul Corecţional;
- Tribunalul Civil;
- Tribunalul Conştiinţei.
Între aceste instituţii de reprezentare erau independente una faţă de alta şi toate se supuneau Sovietului Suprem al Guberniei. Totodată au fost formate instituţii care erau subordonate

direct ministerelor: Direcţia poştelor; Direcţia Carantinelor; Direcţia Vămilor; Direcţia Lacurilor. În ţinut au fost instituite tribunale şi introduşi noi funcţionari: administratul financiar, procurorul judeţean, medicul.
Direcţia orăşenească se ocupa de chestiuni judecătoreşti, poliţieneşti şi gospodăreşti. Referitor la instituţiile noi introduse în Basarabia, în lege se menţiona că ele trebuie să se conducă de dispoziţiile comune ale imperiului. Între ministerele imperiului şi direcţiile noi formate în Basarabia s-au stabilit relaţii de autoritate ierarhică şi de control. Se întâmpla, de asemenea, ca unele legi ruseşti să nu fie extinse şi în Basarabia, cum a fost cazul legilor în privinţa Direcţiunii oblastiei din 1837, 1845 şi 1852, ceea ce mai marca încă o urmă de autonomie. Numai în 1854 s-a aplicat aici legea generală despre

Direcţiunile guberniale, însă cu păstrarea Sfatului oblastiei şi cu introducerea în compunerea lui a unui viceguvernator. Viceguvernatorul, aflat în funcţiune, a fost numit preşedintele Palatului Finanţelor şi a intrat şi el în compunerea Sfatului oblastiei.
Desfiinţarea şerbiei a condiţionat şi schimbări radicale în organizarea administrativă a Imperiului Rus. În acest scop a fost introdus sistemul zemstvelor. Şi daca zemsvta , prin concepţia sa trebuia să devină un organ de stat,apoi în virtuţia concepţiilor conservatoare ale societăţii ruse, ea sa transformat întrun simplu organ local cu atribuţii pur gospodăreşti. Instituţia zemstvelor a fost introdusă în 1864 în Rusia, iar în 1870 şi în Basarabia. Exploatarea națională a moldovenilor s-a întețit odată cu Unirea principatelor la 1859-1862, în mare parte de teamă legitimă că evenimentul contribuia la manifestarea aspiraților românilor basarabeni spre unire cu frații lor de la vest de prut. Anume de aceea autoritățile țariste ,, au luat măsurile corespunzătoare,,. Au contribuit la populaţiei şi distrugerea stării sociale a sistemelor de aliniere . Toate aceste reforme, cea mai importantă pentru subiectul tratat aici a fost fără a se pune întrebarea instituirea zemstvelor (1869-1870) .
Este bine cunoscut faptul că Rusia era un stat absolutist fără Parlament şi autonomie regională . Cu toate acestea, introducerea de zemstvelor a fost o concesie făcute de absolutismul tot mai accentuat spre constitutionalitate şi autonomie cum era şi ukazul de împroprietărire a clăcaşilor. Prin legea sus-menţionată, ţarul Alexandru II prevedea crearea şi introducerea,autonomiei comunale,judeţene şi provinciale. Fiecare gubernie avea dreptul sa-şi aleaga zemstva sa, din nobili, negustori şi ţărani.

Congresul de la Berlin

Din 1871 Basarabia pierde totalmente caracterul de provincie privilegiată devenind o simplă gubernie rusească, conducînduse în întregime de legile Rusiei. 1/13 iunie 1878 Congresul de pace de la Berlin ministrul de externe al Romaniei ,, Credem că, după dreptate, nici o parte a teritoriului ei actual nu trebuie sa fie dislipită de România. Reînapoierea unei părți din Basarabia către principatul Moldovei, prin tratatul de la 1856, a fost un act de dreptate din partea Europei. Căci trunchierea de la 1812 nu putea să se îndreptățească nici prin faptul, nici prin dreptul de cucerire. La 1812 basarabia făcea parte dintr-un principat a cărui autonomie fusese solemn mărturisită de toate tratatele ce se încheiaseră mai înainte între Imperiul rus și Imperiul Otoman. În 1889 judecătoriile de pace au fost suprimate în locul lor infiinţînduse institutul “conducătorilor de zemstvă”,care îndeplineau funcţii şi administrative şi judiciare.Scopul acestei reforme a fost de a elimina orice obicei românesc din Basarabia. Vechiul sistem de recruţi, cînd cetăţenii nu erau obligaţi fiecare personal sa satisfacă serviciu militar a fost, a fost înlocuit cu serviciu militar obligatoriu (de 6-7 ani). Proclamarea independenței României la 9 mai 1877 a fost salutată cu bucurie și în Basarabia.

Războiul din 1877-1878 a fost un minunat prilej pentru frații din cele două maluri ale Prutului de a se vedea

În cadrul armatei române au luptat moldoveni din sudul basarabiei. Așa că, la Grivița, la Plevna, la Rahova s-au întîlnit fraţii între ei. Profitând de război, basarabenii au venit mai ușor în Romania și invers. Acest lucru îl afirmă și Dimitrie Moruzii în cartea sa, ,, că războiul din 1877-1878 a fost un minunat prilej pentru frații din cele două maluri ale Prutului de a se vedea.
Astfel, procedura juridică devine publică şi orală era înfiinţată judecătoria de gradul doi-instanţa judiciară superioară,care este subordonată Curţii de la Odesa. În acelaş timp este restrîns şi mai mult arealul de activitate a legislaţiei moldoveneşti, procesele judiciare urmau să se efectuieze doar în limba rusă. Pentru unele chestiuni trebuiau cerute aprobări guvernatorului sau ministrului de interne, pentru altele prevăzându-se posibilitatea contestaţiei din partea guvernului.
Neajunsurile zemstvei erau: baza socială foarte redusă, cu ignorarea elementelor mai puţin avute ale societăţii, dezinteresarea prin urmare a ţărănimii de problemele administraţiei locale, mijloacele limitate ale zemstvelor, un sistem permanent de neîncredere a guvernului faţă de instituţiile zemstviale, accentuat prin ideea că zemstva era un element eterogen, impropriu absolutismului, şi atrăgea inevitabil după sine necesitatea inaugurării sistemului parlamentar. O lege democratică a zemstvelor va fi dată abia în 1917, dar atunci era prea târziu. După reîncorporarea în 1878 a sud-vestului Basarabiei la Rusia, trebuie consemnat că în acea regiune s-au conservat instituţiile judeţene moştenite de la statul român: consiliile judeţene şi comitetele permanente, schimbându-li-se doar numele.

Read More

Regimul politic și administrativ din Basarabia.

În 1812 pentru ţarism principalul scop îl reprezenta menţinerea stării de lucruri existente pentru că Imperiul avea nevoie de o imagine favorabilă în exterior. În 1812 ţarismul era conştient de necesitatea creării în opinia publică înternaţională a imaginei unei Rusiei eliberatoare de aceea politica de deznaţionalizare avea un caracter cît se poate de subtil. Autonomia formată avea scopul să calmeze pentru un moment spiritele. Datorită abilității diplomatice și militare a lui Kutuzov, rușii au încheiat cu bine războiul cu Turcia din 1806-1812.
Dacă retragerea din principate ar fi întârziat o lună în cursul invaziilor napoleoniene, ar fi fost siliți poate să cedeze Basarabia, deoarece în 1812 cea mai imperioasă necesitate pentru ei era aceea de a strânge o cât mai puternică forță de rezistență împotriva francezilor. tratatul de la București permitea

rusiei să păstreze fâșia de pământ dintre Prut și Nistru ca o dovadă a reușitelor sale. Aflându-se la marginea Imperiului, la confluenţa economică şi cu Austria şi Poarta, autorităţile ţariste au desfăşurat, la început, cel puţin, o politică moderată, respectând specificul etnic al provinciei, limba, tradiţiile şi obiceiurile locale, drepturile şi privilegiile stărilor sociale. Ţarismul rus vedea în Basarabia : un cap de pod pentru viitoarele cuceriri în Balcani, - o etapă de tranziţie în înaintarea ţarismului. Principalele direcţii de activitate erau :
a) introducerea administraţiei guberniale;
b) introducerea legislaţiei ruse( dar nu direct);
c) introducerea sistemului finaciar rus. Basarabiei i s-a acordat titlul de oblastie, fiindu-i respectat caracterul etnic, de asemenea, a fost păstrată împărţirea administrativă anterioară anexării în cele 12 ţinuturi, сu ocoalele corespunzătoare. Mai mult chiar, structura administraţiei moldovene a fost introdusă şi în teritoriul fostelor raiale turceşti, anexate şi ele.
Conducerea provinciei a fost încredinţată unui guvern provizoriu. În fruntea administraţiei fusese pus, pentru o vreme, Scarlat Sturdza, boier moldovean care intrase în serviciul Rusiei, obţinând gradul de general, precum şi boierul Matei Crupenschi. În timpul mandatului lui Sturdza a fost întocmită un cod mai precis privind formarea oblastiei Basarabiei, cod publicat oficial in februarie 1813. În acest document era descrisă și o nouă împărțire a ținuturilor din ,, Basarabia și în Moldova de pe malul stâng al Prutului,, .
Guvernul provizoriu era format din două departamente:
1) pe probleme legislative, religioase, poliţieneşti, a învăţământului;
2) pe probleme de statistică, venituri, vămi comerţ, industrie.
În fruntea administraţie civile a provinciei era în primul an Scarlat Sturza, primul care deşi a guvernat nominal s-a menţinut la putere un an, este inlăturat pe motive de boală cică şi înlocuit cu Harting, adversarul autonomiei Basarab ce milita pentru restrângerea libertăţilor şi înlăturarea vechilor legi şi obiceiuri. În 1813, după moartea lui Scarlat Sturdza, generalul I.M. Harting a devenit și guvernator civil, care chiar din primele zile s-a străduit să înlăture boierii moldoveni de la conducerea administrativă a Basarabiei, ținând să transforme provincia într-o obișnuită gubernie de tip rusesc.
Dar în scurt timp este înlocuit cu guvernatorul Ecaterinoslavolui, grecul Caragheorghe. Administraţia civilă fusese supusă autorităţii guvernatorului general militar, cu reşedinţa la Tighina şi, apoi, la Chişinău, după ce, prin ucazul din 1818, oraşului i se acordase rangul de capitală.
Ispravnicii ţinuturilor erau numiţi de guvernator din rândul boierilor credincioşi noii stăpâniri. Exista şi un sfat obştesc alcătuit din boierii locali. Gubernatorul avea în subordinea sa ispravnicii (în ţinuturi) care la rândul lor aveau în subordine vornici în sate şi ocolaşi în ocoale. Ispravnicii aveau funcţii administrative şi judecătoreşti. La 2 februarie 1813 este emisă legea cu privire la instituţia a 2 departamente de stat şi a Adunării Generale. Departamentele aveau câte 3 colegii/ secţii:
I- pentru afaceri judiciare şi consta din 4 consilieri promovaţi din rândul moşierilor locali.
II- pentru cercetări şi cauze penale—4 consilieri din acre 3 moşieri locali si un ofiţer rus.
III - administrarea poliţiei municipale şi provinciale condusă de un ofiţer rus. În 1816 se creează şi un departament al administraţiei publice locale şi centrale care era pus să se subordoneze direct administraţiei ruse. În 1818 la cerinţa Ţarului se crease o comisie care au alcătuit ,,Aşezământul Obrozovaniei Oblastei Basarabia’’ promulgat la Chişinău de către ţar exprimase, de asemenea, intenţia de a se respecta autonomia provinciei şi guvernarea aceşteia_în conformitate_cu obiceiurile vechi.
Constituția din 1818 era o încercare curajoasă și idealistă de a păstra caracteristicele de bază ale structurilor sociale și politice românești în cadrul sistemului rusesc și constituie un exemplu interesant pentru experimentele federaliste ale țarului Alexandru. Codul menținea majoritatea instituțiilor româneși și introducea un control mai riguros al rușilor asupra conducerii locale. Erau tratate aici foarte pe larg la toate nivelurile activității administrative din provincie, de la hotărnicii pînă la definirea drepturilor de bază ale locuitorilor; era un ultim efort al rușilor de a sincroniza instituțiile sociale și politice românești cu structura administrativă a imperiului. În ceea ce-l privește pe țar, structura federalistă îi oferea o soluție satisfăcătoare la problemele de administrație internă ale rusiei. responsabilitatea locală însemna mai pușin personal și mai puțini bani ceruți de la capitală și, în același timp, satisfăcea cererilor liderilor locali. Regulamentul din 1818 a ilustrat foarte bine reacția guvernului central la expansiune, însă nu a ținut seama de experiența unui întreg deceniu.
Aşezământul din 1818 a fost un adevărat statut fundamental, larg şi liberal, care situa Basarabia (în cuprinsul Imperiului) alături de Polonia, Finlanda şi Georgia, care primiseră reglementări similare. El era scris în două limbi: româna şi rusa. Conform aşezământului puterea executivă era în mâna Obştenescului General - Gubernator, Dreptatea Oblastei Basarabiei era în mâna Obştenescului General - Gubernator de Podolia, iar capitala devenea Chişinăul. Sfatul oblastei era alcătuit din preşedinte + 4 membri + 6 deputaţi. Preşedintele era marele Nacialnic al Oblastei - Obştenescului General - Gubernator de Podolia. Membrii erau: Gubernatorul politicesc, Vicegubernatorul, preşedintele judecătoriei criminale şi politiceşti. Deputaţii erau aleşi pe 3 ani de către nobilime şi întăriţi de Gubernatorul General Obştesc.
Gubernatorul militar era îngrădit de Sfatul Oblastei. In postul de guvernator militar al Basarabiei, generalul Bahmatiev, înlocuit pentru corupţie, i-au urmat generalii Inzov, iar apoi, cu începere din 1823, prinţul Voronţov, fost guvernator militar al Odessei. Înaltul sfat vota legi şi se ocupa de judecată. Aşezământul diviza Basarabia în 6 judeţe. Fiecare ţinut avea câte un judecător, un căpitan ispravnic şi 4 comisari, iar locuitorii erau împărţiţi în 9 clase: 1)partea duhovnicească, 2)marea nobilime, 3) boiernaşii, 4) mazilii, 5) ruptaşii 6) negustori şi târgoveţi, 7)ţărani, 8)ţigani, 9) jidovii. Dar moartea ţarului Alexandru I a pus capăt „erei liberale" în istoria Basarabiei.
Sub domnia noului ţar, Nicolae I, inaugurată în 1825, a fost impus un regim de aspre restricţii politice, de opresiune şi chiar de exterminare naţională. În anul 1828, Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei а fost abrogat, fiind înlocuit cu aşa-zisul Regulament al lui Voronţov, sancţionat de ţar la 29 ianuarie/10 februarie 1829. Autonomia Basarabiei a fost desfiinţată. Întreaga putere a trecut în mâna guvernatorului general. Deţinerea slujbelor în administraţie a fost condiţionată de cunoaşterea limbii ruse, iar limba română a fost înlăturată din efectuarea actelor publice. Nu întâmplător, probabil, lichidarea trăsăturilor româneştii din Basarabia a coincis cu instaurarea în Principate a protectoratului Rusiei ţariste. Basarabia avea să fie administrată, în continuare, la fel ca guberniile Rusiei.

Read More

Reforma sectorului de securitate şi apărare a Republicii Moldova

Relaţia Moldova-NATO, îsi are inceputul la 6 ianuarie 1994, cu ocazia reuniunii la nivel înalt a Alianţei Nord-Atlantice, la care a fost examinată iniţiativa americană "Parteneriatul pentru Pace", Republica Moldova şi-a exprimat interesul de a adera la acest Program. La 16 martie 1994, la Bruxelles, la Cartierul General NATO, a avut loc prima întrevedere a Preşedintelui Republicii Moldova cu Secretarul General NATO urmată de semnarea Documentului-cadru al Programului "Parteneriatul pentru Pace".

Axul în jurul căruia pivotează întregul demers de securitate al R. Moldova este : „Neutralitatea”. Dilema aceasta este una la care nu s-a oferit până acum un răspuns coerent şi convingător din partea autorităţilor de la Chişinău, cu excepţia unei Constituţii (1994)  unde conceptul  de „neutralitate” este stipulat  explicit conform Art.11 alin. (1) care prevede „Republica Moldova proclamă neutralitatea sa

permanentă”. O constituţie care, să o spunem în treacăt , nu  fost niciodată validată prin referendum de către cetăţenii R. Moldova.

Neutralitatea R. Moldova este o postură ingrată. Ştim astăzi că parcursul european al oricărui stat răsăritean pe până acum arată astfel: plasarea într-o geografie simbolică percepută cât mai europeană şi integrarea în NATO / integrarea în UE. R.Moldova face, teoretic, excepţie. Capcana neutralităţii întinsă abil de Rusia – în  speranţa deşartă a Chişinăului că i se va rezolva problema transnistreană – a făcut ca discursul public pro-NATO să fie aproape inexistent în scietate. Nu a fost niciodată susţinut oficial, nu este nici astăzi, cel puţin deocamadată. Clasa politică de la Chişinău, inclusiv comuniştii au sesizat, evident, faptul că nu există niciun fel de garanţii pentru aşa numita neutraliate a R.Moldova. Nu întîmplător s-a încercat, nu o dată, obţinerea unei garanţii permanente a neutralităţii R. Moldova.    După 2001, anul venirii la putere a comuniştilor , ideea de „ neutraliate” devine sacrosantă şi determinată în orice demers de politică externă a Chişinăului.  Cu toate acestea, tot în perioada guvernării comuniste, Preşedintele Republicii Moldova a vizitat la 7 iunie 2005, Cartierul General al Alianţei participînd la reuniunea NAC. În cadrul acesteia, a fost declarată intenţia ţării noastre de a adopta un Plan individual de Acţiuni al Parteneriatului (IPAP).

Drept urmare, Planul Individual de Acţiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO, care marchează o etapă calitativ nouă în cooperarea dintre cele două părţi, a fost adoptat de către Consiliul Nord-Atlantic al Alianţei la 19 mai şi, respectiv, de Guvernul Republicii Moldova la 24 mai 2006. Acest document fixează un şir de obiective importante, precum aprofundarea cooperării RM cu structurile şi instituţiile europene şi euroatlantice, promovarea reformelor democratice în diverse domenii, reformarea şi modernizarea sectorului de securitate şi apărare, consolidarea controlului democratic asupra forţelor armate etc.

Relaţia  cu NATO a Republicii Moldova este una dintre cele mai complexe şi delicate. În parcursul ei European, R. Moldova este prinsă între experienţa istorică a tuturor  a statelor răsăritene în parcursul european, respectiv trecerea prin NATO, ca o condiţie necesară pentru pregătirea societăţilor de confruntare cu testul integrării europene şi foarfecele neutralităţii, stipulată în Constituţie. Neutralitate de iure, nu de facto, trupele ruseşti fiind încă prezente iliegal pe teriroriul Republicii Moldova cu toate că în Constituţia R. Moldova din Art.11 alin. (2) „Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său.”

Vitalie Marinuţă  ministrul Apărării susţine că : "Republica Moldova, cred ca in urmatorii doi, trei ani nu poate sa adere la NATO din cateva puncte de vedere. In primul rand, legislativ. Constitutia Republicii Moldova nu permite ca noi sa fim parte componenta a unor blocuri militare, deoarece noi avem statutul de tara neutra. In al doilea rand, eu consider ca pentru a adera la o asemenea organizatie trebuie sa fie sustinerea populatiei, Sustinerea populatiei, la acest moment, potrivit sondajelor este mai mica de 10%, ceea ce de asemenea nu este un factor care ne poate impinge spre NATO. “      America campion declarat a drepturilor omului şi al democraţiei, nu poate face  dintr-o decizie  conjuncturală – chipurile, a tuturor  cetăţenilor din stânga Prutului – una veşnică. Altminteri spus Washingtonul nu poate „garanta permanent”  neutraliatea Republicii Moldova, pentru că nu poate garanta de-a pururi  „dorinţa” de la un moment dat a cetăţenilor Republicii Moldova întrupată într-o Constituţie  adoptată cu trupe străine  ilegal aflate pe teritoriul statului şi niciodată consfiinţită printr-un Referendum. Căci dorinţa  prezentă  a cetăţenilor – chiar dacă am presupune , forţând lucrurile, că este naturală-este cea de astăzi , fără vreo garanţie că ea va rămâne identică şi mâine.  Constituţia nu este un text sfânt, revelat, aşa că schimbarea ei este la dispoziţia  oamenilor. Care o pot modifica, tocmai  în conformitate cu normele constituţionale. Dacă astăzi o asemenea  opţiune pare implauzibilă, cine ne garantează că mâine va fi la fel?

În discursul său de la Summit-ul Bucureşti, preşedintele celui mai puternic stat de pe planetă, George W. Bush, vorbea inspirat, despre „civilizaţia euroatlantică” şi „instituţiile Europei” . „Instituţiile  Europei” – nu „instituţiile europene” – sunt în viziunea preşedintelui  american, NATO şi UE. Ele, împreună, au clădit  Europa  în care , în 2007, România şi Bulgaria s-au integrat şi spre care  R.Moldova năzuieşte. Mai mult: integrarea in „ instituţiile Europei” este ispăşirea  târzie pe care occidentalii au făcut-o pentru târguri  mai vechi, ignobile şi peste capul răsăritenilor. A sugerat-o preşedintele Bush, subtil, dar nu foarte, când  vorbit în discursul său despre integrarea în instituţiile Europei  ca ssingurul instrumet prin care „Europa depăşeşte moştenirea amară a Ialtei”.

Read More

Rolul Romaniei in securitatea si stabilitatea regională şi continentală

Relaţia România-NATO, îsi are inceputul in ianuarie 1994 când a fost semnat Programul Parteneriatul pentru Pace (PfP). Initiativa lansata de NATO a reprezentat pentru Romania o nouă oportunitate în vederea extinderii direcţiilor de apropiere de Alianta. Acest program viza nu numai cunoasterea reciproca, ci şi dezvoltarea increderii intre state, realizarea primelor elemente de interoperabilitate cu structurile NATO şi, nu în ultimul rând, derularea unor programe de asistenţă în domeniul apararii.

Prin semnarea Documentului de Prezentare, Romania intra într-o nouă faza în care strategia de reforma interna beneficiaza de un sprijin puternic şi de noi impulsuri pe linia restructurarii armatei. Bilantul celor 10 ani de prezenta in cadrul PfP este impresionant prin miile de activitati şi exercitiile la care Romania participa, precum

şi prin impactul deosebit în sfera transferului de experienţă dinspre Alianta spre structurile nationale.

Parteneriatul pentru Pace a mai avut şi o alta menire, aceea de a întari decizia interna ca integrarea în NATO este singura alternativa viabila de securitate a Romaniei. Începand chiar cu anul 1995, Romania devine cu adevarat o ţară candidata la integrarea în structurile euroatlantice. In urmatorii doi ani, va face eforturi deosebite, propunandu-şi ca obiectiv invitarea sa în 1997 de a deveni ţară membra NATO în primul val de extindere din perioada post-Razboi Rece.

În acelasi timp, exigentele transformarii NATO impun şi Romaniei, ca ţară membră, identificarea şi consolidarea unei specializari de nisă, optiune care va reprezenta, din punct de vedere calitativ, un aport la strategia NATO.

Deciziile de la Praga care vizeaza dezvoltarea acelor capabilitati destinate prevenirii unor noi riscuri şi amenintari, cum ar fi terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masa şi alte riscuri transnationale, sunt o prioritate a reformei sectorului de securitate.

Destinul comun al Romaniei şi al Aliantei este edificat nu numai pe baza celor 18 ani de colaborare şi dialog cu Alianta, ci si pe unitatea de valori care caracterizeaza spatiul individual de securitate al Europei.

Dezbaterea privind rolul Romaniei in NATO a început înainte de deznodamantul fericit de la Praga, însa a fost evidentiat ca o prioritate in cadrul unui eveniment major pentru Romania, vizita presedintelui SUA, George W. Bush, la Bucuresti, imediat dupa summit.

In discursul sau, presedintele american, care anterior definise Romania ca reper-limita al largirii spre Marea Neagra a Aliantei, transmitea Romaniei un semnal clar a ceea ce va fi un element important in noul rol al tarii în Alianţă.

Situata la zona de frontiera a NATO, Romania trebuie sa devina un avanpost al Aliantei Nord-Atlantice, şi în acelasi timp, un factor de multiplicare a strategiei NATO în regiunea Marii Negre, a Caucazului si in spatiul CSI.

Un alt aspect important este  acordul încheiat intre Romania si SUA privind amplasarea sistemului de aparare împotriva rachetelor balistice al Statelor Unite in Romania a intrat in vigoare vineri, 23 decembrie 2011. Fiind un sistemul de interceptori de apărare împotriva rachetelor balistice al SUA va fi amplasat în Baza aeriană de la Deveselu, ca parte componentă a Abordării Adaptive în Etape a Sistemului de Apărare împotriva Rachetelor Balistice al SUA în Europa, la orizontul anului 2015.

Într-un interviu ministrul moldoveann al Apararii, Vitalie Marinuţă a declarat că Republica Moldova ar putea fi acoperita de scutul antiracheta, chiar daca acesta este creat pentru ţările din NATO.
"El este un scut pentru tarile NATO. Cred ca acoperire el ar putea sa aiba si deasupra Republicii Moldova, însa vom beneficia sau nu de acele date pentru tara noastra, iarasi, depinde de implicarea noastra in cooperarea cu NATO. Oricum partenerii nu contribuie financiar la dezvoltarea acestui scut antiracheta, dar totodata, daca suntem parte componenta a sistemului international de securitate si cooperam prin intermediul planului individual de parteneriat Moldova-NATO, cred ca vom putea in unele cazuri limitate sa beneficiem de date din cadrul acestui sistem. De date care nu vor fi secrete sau vor fi limitate", a explicat Marinuta. Oficialul a mai precizat ca Republica Moldova nu este "un partener foarte activ" in relatiile cu NATO, iar sustinerea populatiei fata de o apropiere de Alianta este limitata.   “

Rolul României pentru menţinerea păcii este menţionat cel mai bine de  Preşedintele Bush care spus ceea ce  într-un final   atrage dimensiunea strategică a României  în Europa şi anume că :    „ România este vârful de lance al extinderii NATO în Est.” Nu întâmplător, preşedintele Bush  vorbeşte despre „aerul proaspăt al tinerilor democraţii.” Despre faptul că acestea „ ştiu mai bine să preţuiască libertatea după ce au luptat de curând împotriva dictaturii.”

Este în acelaşi timp  un semnal că Washingtonul este iritat că vest-europenii trec acum cu uşurinţă peste spijinul  pe care l-au primit după cel de-al doilea război mondial  în epoca războiului rece. Americanii semnalează că au alternativă: noile democraţii est-europene sărace, dar foarte hotărâte să-şi croiască  un drum.       Disensiunile apărute între SUA, Marea Britanie şi aliaţii lor, pe de o parte, şi Franţa, Germania, Rusia şi China, pe de altă parte, cu privire la modalitatea de soluţionare a crizei irakiene, au repus în discuţie nu numai rolul şi locul principalelor organisme internaţionale cu vocaţie de securitate ( ONU, OSCE, NATO şi UE) în soluţionarea problemelor majore ale omenirii, dar şi necesitatea redifinirii ordinii mondiale, rezultată după sfârşitul Războiului Rece.

Read More